Așteptări, suferință, maturizare

Una din descoperirile relevante ale psihologiei cognitive (preluată de la Epictet) este faptul că reacțiile emoționale nu sunt consecința evenimentelor marcante de viață, ci sunt consecința așteptărilor noastre de la viață. Ceea ce face un eveniment să fie marcant emoțional este tocmai faptul că ne așteptam să decurgă într-un anume fel.

Convers, faptul că există situații foarte importante și definitorii pentru viața noastră – dar față de care nu avem așteptări – le face ca ele să nu aibă un ecou emoțional intens, și astfel să treacă relativ neobservate pe orizontul conștienței (decat prin intuiția și senzațiile pe care le ignorăm prea ușor).

Modul în care ne perpetuăm emoțiile negative este tocmai decizia de a ne agăța de niște așteptări evident false. În loc să conștientizăm că suferința este consecința așteptărilor greșite, ne erijăm în postura de zei, și pretindem ca realitatea să se schimbe pentru a ne confirma așteptările. Bineinteles că realitatea (universul, viața, existența) nu dă doi bani pe așteptările noaste, și ne va taxa dureros impertinența.

Maturizarea este smerenie – în sensul de a conștientiza că suntem mici în fața fenomenului existenței, și de a accepta că orice suferință este o lecție de viață prin care universul ne oferă date esențiale despre legile după care viața funcționează.

Înțelepciunea înseamnă a accepta suferința cu recunoștință pentru conștientizarea pe care o oferă.

Imaturitatea este refuzul lecției, pentru că ranește iluziile de superioritate și omnipotență cu care ego-ul nostru s-a identificat.

Concret: Atunci când o decizie a partenerului ne răneste – ceea ce este rănit sunt așteptările (iluziile) de care ne-am atașat (cu care ne-am identificat). Infidelitatea este dureroasă doar dacă m-am identificat cu rolul de “singurul important, superior oricarui alt om – pentru partenerul meu” – iar acum aflu (Surpriză!) că nu sunt nici singurul, și nici măcar cel mai important.

Ego-ului nostru nesimțit îi e frica de neimportanța pe care o resimte în momentele de conștiență, si de aceea orgoliul fuge tocmai de maturitate și înțelepciune, în iluzii ridicole de putere și superioritate. Cufundarea în iluzii face însă adevarul din ce în ce mai greu de ignorat – iar confruntarea inevitabilă cu crâmpeie de adevăr ne umple de panică.

Desigur că încă de la începutul relației am pretins să mi se confirme iluziile de importanță și superioritate prin declarații romantice, compromisuri și supunere – ceea ce mi-a alimentat balonul de săpun plin de superioritate. Însă inevitabil balonul se va sparge fie în cazul infidelității, fie când partenerul se desparte și trece foarte ușor la altcineva – ceea ce îmi arată cât de iluzorie era presupusa superioritate în fața celorlalți oameni.

Suferința “din dragoste” este de fapt suferința din superioritate.

Superioritatea rănită explică și furia de după despartire și dorința de a ne răzbuna, de a ne reconfirma superioritatea prin afișarea unui nou partener și mai dezirabil, sau prin alte strategii copilărești.

Toate aceste imaturități exprimă eșecul maturizării bunul simț prin asumarea responsabilității pentru suferință, și renunțarea la superioritate prin smerenie în fața spectacolului existenței.

Orice suferință este un mesaj existential că ne-am pierdut luciditatea prin identificarea cu iluziile de superioritate și importanță. Însă adevărul eliberator ne așteaptă cu răbdare, așa cum a facut-o tot timpul:

Nu ești singurul sau cel mai important pentru partenerul tău. Se simte des atras – și dorește des să se apropie – ȘI de alte persoane, chiar dacă nu o face în prezent. Când te definești prin statutul de stăpân, unic important pentru partenerul tău, adevărul inevitabil te va răni pe măsura iluziilor tale. Reproșurile, victimizările și amenințările funcționează doar cu cei naivi și dependenți, de care te vei plictisi imediat ce îi transformi în supuși obedienți. Iar o relație autentică și pasională, care te maturizează și hranește sufletește este posibilă doar cu cei care nu se compromit și nu își negociază libertatea – și care pot respecta libertatea celorlalți (pentru că îi tratează ca egali, nu ca obiecte destinate confirmării superiorității).

Nici o competență superioară sau noroc existențial nu îți justifică superioritatea sau pretențiile. Așa cum ți s-a dat, în orice moment ți se poate lua, fără nici un avertisment sau drept de apel.

Suferința este sfântă, iar superioritatea este ipocrizie și nesimțire.

Uită-te ce așteptări îți sunt infirmate și vei vedea unde te înșeli. În acele adevăruri dureroase pentru ego-ul tău stă eliberarea de suferință, care nu este nimic altceva decât eliberarea de superioritate.

Ești dispus să renunți la imagine, minciuni, ipocrizie, control, manipulări, forțări și incorectitudine? Să dai o șansă smereniei și integrității?

Ești dispus să fii cu adevărat liber?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *