[ENG] Approval and the real you

Ego is the judging center of your mind.

It’s that “not good enough” voice of your parents and teachers, that voice that you’ve unconsciously made your own.

All you have to do is stop comparing and judging. But for that you have to become aware that you’re doing it, and that it’s hurting you.

Awareness.

Pain is a good reminder that you’re hurting yourself with all the labeling, comparing and judging.

It’s your opposition to what is, it’s your rejecting of reality. You are rejecting the reality of your limits – because in the mind of the ego, in order to be loved or accepted as enough, you shouldn’t have any.

But your limits define you, they ground you. They give you tools to work with.

There’s nothing to achieve but inner peace.
Peace never comes from outside. Peace comes from stopping your rejecting of the inner (of yourself) and stopping your rejecting of the outer (the world).

Just stop judging and resisting.
Have a moment.
Have a breath of fresh air, an untainted, authentic moment.

It IS good enough.
Breathe in, breathe out.

Then act.

Not from your mind, but from behind it.
Act from not knowing what to do next.
Act from not knowing who you are.
Act from not knowing who you’re supposed to be.

Just let the silent you express through your actions.

Trust your intuition for it is untainted with judging.
You will know what to do without thinking about it.

The ego is judging energy.
The real you is silent energy.

If you stop judging (after you become aware that you’re doing it) – you let the real, silent you be felt and seen.

But doesn’t letting go of my unfulfilled dreams and expectations mean I won’t improve or get any better?

Letting go of what isn’t makes room for what is.
Why do you need to “get better” as you say?
Are you “bad” now?
Who says that you are bad?
Where is that voice coming from?
Why do you believe that your present, un-improved, run-of-the-mill yourself doesn’t cut it?
Why is it not good enough?
Because OTHERS say that you are not good enough?
Do others really know better?

And if THEY ever get satisfied with you, does that mean YOU are happy?
Does happy mean pleasing others?

That is not who YOU really are.
You are the silent, quiet intuition behind your thoughts.

You are your private needs and wants that have nothing to do with pleasing others.

You’ve been duped in working for others’ expectations and goals, by taking their voices and ideas as your own.

You’ve identified with the “good” parts of you (really, the parts that your parents approved of) and rejected the “bad” parts of you (what they didn’t approve of) as not being you.
But they both are.
Wanting to be a “good” boy or girl you rejected the parts of you that they didn’t approve. That’s where your guilt comes from.

The unapologetic, impolite, inappropriate parts of you are more authentically “you” than any attempts at pleasing others.
That’s why we like being bad.
It feels more real and more authentic.
And it is.
It’s a big FUCK YOU! to approval, to the shame and the guilt that comes from other people’s judging.
It’s liberating.

But doing it for too long becomes tiresome.
It’s still not the real you.
You’re just doing the opposite of what’s expected.

If doing “good” is not you, and neither is doing “bad” – than what really IS you?

Doing YOU isn’t judging, it’s acting without labeling, from your intuitive, feeling, unthinking conscience.
This is who you really are.

De ce nu poți să te schimbi

Majoritatea oamenilor când sunt criticați reacționează automat încercând să se apere, să se justifice, sau să contra-atace.

Dar o judecată nu schimbă cu nimic ceea ce ești. Ești exact același care erai și înainte ca celălalt să-și exprime părerea. Judecățile celorlalți nu te pot schimba.

Ceea ce îți este de fapt atacat este imaginea cu care te-ai identificat; ceea ce a fost contestat este povestea care crezi că te definește.

Când te scuzi, când îți justifici comportamentele sau alegerile – nu te aperi pe tine, ci îți aperi imaginea.

Imaginea este măsura în care îndeplinești așteptările celorlalți. O “imagine bună” reflectă alegeri în care urmărești satisfacerea așteptărilor celorlalți. Este o sursă exterioară de validare.

Unii oameni înțeleg că imaginea este o poveste pentru ceilalți care aduce o serie de beneficii, și o întrețin conștient pentru a obține acele beneficii. Asta înseamnă că te mint conștient pentru că au de câștigat din asta. Minciuna poate fi și prin omisiune (“discreție”).

Exemple:

  • preocuparea cu reputația
  • “rufele murdare se spală în familie”
  • “mă faci de rușine” – de fapt îmi faci imaginea de rușine
  • “fă ce zice popa, nu ce face popa” – recunoașterea ipocriziei autorităților morale
  • înșelătorii, fraude, excrocherii

Însă asemenea unui infractor, ca minciuna să nu fie descoperită, ea trebuie să scape și de ultimul martor: Tu.

Indentificarea cu imaginea e procesul prin care mă conving inclusiv pe mine că minciuna este adevărată. În momentul identificării ascundem în inconștient amintirile, impulsurile și alegerile incompatibile cu imaginea.

Astfel ajungem în situații în care spunem cu convingere că vrem să ne schimbăm (alimentația, obiceiurile, cariera, relațiile, situația financiară), dar inconștient facem aceleași alegeri care ne țin în exact același loc.

Sau prin negare și reprimare împingem în inconștient atracții nepermise, intenții răutăcioase și amintiri care nu se potrivesc cu imaginea care ne-am convins că ne definește.

Această reprimare duce la reacții impulsive de dispreț și răzbunare când alții îndrăznesc să exprime ceea ce am reprimat în noi. (vezi bârfa, spiritul justițiar, judecarea sexualității, homofobia)

Această imagine de sine interiorizată este extrem de vulnerabilă la critici (până la urmă imaginea are la sursă părerea celorlalți) dar mai ales crează conflicte interioare cu propriile amintiri, impulsuri și alegeri împinse în inconștient.

Această scindare a sinelui crează un conflict interior evident prin exprimările foarte întâlnite de genul:

  • “Mă judec pe mine” (Cine judecă și cine este judecat?)
  • “Nu reușesc să mă schimb” (Cine schimbă pe cine?)
  • “Nu mă pot motiva” (De ce ai avea nevoie de motive, argumente ca să faci ceva ce spui că vrei să faci?)

Faptul că îți spui că vrei ceva nu înseamnă că chiar îți dorești acel lucru.

Însăși incapacitatea ta de a te “pune pe treabă” arată că nu știi despre ce vorbești, dar îți place cum sună ceea ce spui.

Ideea că îți dorești să te schimbi este ceea ce îți satisface imaginea, în timp ce realitatea a ceea ce vrei cu adevărat este evidentă în impulsurile și alegerile inconștiente din prezent.

“Recunoașterea adevărului” sau “întoarcerea la onestitate” înseamnă să redevii conștient de faptul că alegerile tale zilnice exprimă nevoia ta reală: de a rămâne exact așa cum ești, de a face exact ceea ce faci în prezent.

În astfel de conflicte interioare sinele fals (imaginea, ego-ul) e cel care “vrea” și sinele real (conștiința) e cel care “nu poate”.

În antiteză cu imaginea ce vine din exterior, conștiința este sursa interioară a nevoilor tale. Îndeplinirea acestor nevoi interioare, din conștiință, crează armonie, pace și împlinire sufletească, pentru că satisfaci nevoile din tine, nu așteptările din ceilalți.

Suferința, dezechilibrul, confuzia apar ca o consecință a conflictului dintre cine cred că sunt (imaginea, exteriorul) și ceea ce simt că sunt cu adevărat (conștiința, interiorul).

“A face pace cu sine” înseamnă a recunoaște adevărul din conștiință și a demasca minciunile din imagine, din ego.

“Vreau să slăbesc, dar nu pot” devine:
“Îmi place să spun că vreau să slăbesc, pt că așa îmi păstrez o imagine bună despre mine, dar adevărul evident în alegerile mele inconștiente de zi cu zi este că îmi doresc mai mult să mănânc decât să slăbesc.”
Începând cu această recunoaștere poți ajunge, în timp, la conștientizarea motivelor pentru care mâncatul a devenit o dependență, ca în final să te poți elibera de suferința pe care o anesteziezi cu mâncare.

“Nu știu de ce nu mă pot ține de angajamente” devine
“Îmi place să fac promisiuni ca oamenii să mă vadă important și ca să pot obține ce vreau de la ei, dar nu simt pe bune să fac ceea ce le-am promis.”

Această recunoaștere față de sine a propriei incorectitudini ne pune în contact cu propria conștiință încărcată și cu trădarea care se cere reparată.

Odată ce recunoaștem adevărul față de cei de care am vrut să profităm, ne recuperăm liniștea și încrederea în propria conștiință pe care tocmai am eliberat-o de incorectitudine și minciună.

Aici încep relațiile autentice.

Dependența de obiective

Ești conștient când înțelegi și cunoști motivațiile ce stau la baza alegerilor, acțiunilor și comportamentelor tale, și ești inconștient când alegi și acționezi impulsiv, confuz, superficial sau ignorant.

Starea de inconștiență (impulsivitate, confuzie, superficialitate) reflectă condiționări care sunt active în tine în prezent.

Ele sunt reprezentate mental sub forma regulilor de execuție “dacă… atunci…”.

Întrebându-te “De ce fac asta?” îți provoci introspecția care dezvăluie condiționarea. “Nu știu de ce o fac, așa am fost învățat că trebuie” este recunoașterea condiționării.

De exemplu, suntem învățați (condiționați) de părinți și societate să prețuim părerea altora în detrimentul a ceea ce observăm prin simțuri.
Să luăm o notă bună pentru a obține aprecierea profesorilor și a cunoscuților devine mai important decât senzația de plictiseală și inutilitate ce o simțim față de materie.

Când un copil nu poate înțelege utilitatea unor informații, concepte sau proceduri, el este prea mic pentru a-i fi predate.

Desigur că multe din informațiile, conceptele și procedurile predate nu au nicio utilitate pentru ființa umană indiferent de vârstă, dincolo de obiectivul de a se integra într-o serie de sisteme – în principal cel școlar, universitar, și foarte puțin în cel profesional – sisteme care nu contribuie semnificativ la o viață împlinită sufletește.

Deși nivelul de trai crește continuu, la fel crește și frecvența depresiei în populație, dovadă că societatea este mai interesată de educația pentru consumerism, decât de educația pentru un echilibru sufletesc, din motive evidente (oamenii nefericiți cumpără mai mult).

Oamenii condiționați să urmărească superioritatea socială, statutul și succesul material, sunt dependenți de validarea dată de atingerea urmatorului obiectiv social (examenul luat, diploma obținută, majorarea de salar, mașina, casa proprie, nunta, copilul, vacanța exotică) la fel cum un dependent de drog fuge după următoarea doză.

Desigur că după atingerea fiecarui obiectiv social ai un acut sentiment că ceva nu este în regulă, că nu se poate să fie doar atât, dar te gândești că cu siguranță următorul obiectiv îți va oferi satisfacția aia completă.

Depresia este consecința constatării (care vine după ce te confrunți cu câteva succese sau eșecuri) că acea satisfacție finală nu o să vină niciodată.

Nu există un obiectiv care odată atins să te facă mulțumit de viața ta, așa cum nu există o doza de drog care să te facă fericit pe viață.

După disiparea stării de exaltare (sau “high”) te vei întoarce la viața ta dinaintea atingerii obiectivului (sau la starea ta dinainte să iei doza de drog).

Când ești dependent ultimul lucru de care ai nevoie este să te penalizezi sau să te pedepsești. (Vezi eșecul tragic al războiului împotriva drogurilor aici). Ce ai de făcut este să te întorci la viața ta, evidentă prin sensibilitatea și intuiția ta. Această viață ai ignorat-o în fuga dupa obiective. Acum trebuie să te reîntorci spre ceea ce simți – sufletul tău – ceea ce ți-a fost cerut să ignori (“pentru că așa trebuie”) încă de când erai mic.

Educația este în general o serie de condiționări care induc dependența de validarea socială ce vine cu atingerea obiectivelor sociale. Sufletește am rămas copiii dependenți de confirmările parintilor, pe care le-am interiorizat pentru că ne-am identificat cu părerea lor despre noi (“copil bun/copil rău”) – ignorând astfel ceea ce simțim despre noi.

Maturizarea sufletească înseamnă redescoperirea sensibilității și a conștiinței personale, dincolo de imaginea și obiectivele sociale.

Atenția conștientă în prezent, la propriile simțuri, și eliberarea de dependența de îndeplinirea obiectivelor trasate de alții este singurul mod în care te poți echilibra și îți poți oferi o viață împlinită sufletește. Dar asta înseamnă să acționezi împotriva condiționărilor și implicit împotriva sistemului care ți le-a inoculat.

Când ți se spune că trebuie să te supui vointei celorlalți, sub amenințarea că vei fi judecat ca om (copil) rău, care nu merită apropierea și iubirea celorlalți, nu mai esti atent la ceea ce simți că ești și la ceea ce simți că ai nevoie, ci doar la obiectivele și strategiile prin care poți manipula părerea celorlalți, pentru a obține validarea (recunoașterea) de care ești dependent.

Motivul pentru care judecata celorlalți doare (și implicit ei o pot folosi pentru a te controla) este pentru că te-ai identificat cu imaginea (modul în care te vad ceilalți).

Practic tu crezi în mod eronat că ești reputația ta, în loc să realizezi că ești ceea ce exprimi când ești autentic și lucid (adică atunci când alegi conștient, în acord cu ceea ce simți).

Ce ai de făcut ca să te reechilibrezi?

    1. Să recunoști condiționările din tine, adică să faci distincția între lucrurile pe care le faci pentru tine (care îți aduc împlinire, pace și echilibru interior) și lucruri pe care le faci pentru consolidarea imaginii exterioare (prin care îți construiești o  reputație care te face să te simți superior sau important) și care te obosesc, dezechilibrează și îți alimentează anxietatea în fața posibilității de a pierde controlul reputației.
    2. Să contemplezi posibilitatea ca multe din lucrurile pe care le faci automat (condiționat, pentru că “trebuie”) pot să aibă la rădăcină motivații incorecte: superioritate socială, profit, imagine (aparențe), control.
    3. Să alegi să exprimi adevărul interior pentru a da o șansă relatiilor autentice. Adevărul trebuie să fie mai important decât ce ai putea pierde – pentru că nu poți să îți creezi o viață care să merite trăită dacă alegi să te înconjori de oameni care te folosesc pentru compromisurile tale, oameni care de fapt nu au o relație cu tine, ci cu imaginea si avantajele pe care le generezi.

Manipularea

Manipularea este forțarea voinței celuilalt cu scopul de a (1) extrage niste beneficii, și (2) pentru a obține un penibil sentiment de importanță și superioritate.

Este lipsă de respect elementar pentru nevoile, sentimentele și alegerile celorlalți. Manipularea înseamnă exploatarea naivității celor din jur pentru profit și orgoliu.

Poți fi manipulat doar când ai părți din tine pe care fie nu le cunoști, fie nu le-ai acceptat la tine – părți pe care celălalt le vede, iar tu nu.

Practic ești manipulat doar dacă ceilalți te cunosc mai bine decât te cunoști tu.

Devii imposibil de manipulat în momentul în care începi să accepți adevărul despre tine, recunoscând ceea ce faci, ceea ce simți și ceea ce vrei – fără să te judeci.

Judecata de sine este refuzul de a accepta cine ești, ceea ce îți crează un conflict interior ușor de exploatat de către cei inteligenți și cinici (adică lipsiți de integritate).

Vinovăția și rușinea sunt emoțiile care arată că nu înțelegi cine ești și că te definești prin ceea ce cred ceilalți despre tine (imaginea, reputația).

Recunoașterea, acceptarea și asumarea limitelor personale îți rezolvă conflictul interior și implicit te face imposibil de manipulat.

Reprosurile

Ceilalți îți reproșează, adică te judecă ca să vadă cât de asumat ești, adică cât de greu le este să îți inducă rușinea și vinovăția care te fac ușor de controlat.

Dacă încerci să negi, să-ți aperi imaginea, să demonstrezi că nu ești așa cum te judecă, le arăți că ești ușor de controlat.

Ești ușor de controlat pentru că îți pasă mai mult de părerea celuilalt – decât de ceea ce ești cu adevărat.

Ceea ce ești este evident nu prin discurs, argumente, promisiuni sau “dovezi”, ci se vede constant, în alegerile tale pe care le faci pentru tine, indiferent de ce părere au alții.

Când ți se cere să demonstrezi ceva, ți se cere de fapt să-ți demonstrezi obediența.

Reproșurile sunt doar niște metode ieftine de manipulare, prin care ești acuzat în speranța că te vei apăra, ceea ce îi confirmă celuilalt că ești naiv și ții la părerea celorlalți (esti dependent de imagine), ceea ce te face ușor de controlat prin atac la imagine.

Soluția este să îți asumi și recunoști adevărul interior, renunțând să-ți mai aperi imaginea.

Exemplu:

⁃ Dacă nu îți dorești să mergi cu mine în vacanță înseamnă că nu mă iubești! (reproș pentru testarea puterii)
⁃ Ba te iubesc, nu vezi câte fac pentru tine? (justificare care confirmă naivitatea și preocuparea pentru imaginea de om iubitor)
⁃ Dacă m-ai iubi cu adevărat nu m-ai lăsa să merg singur(ă)! (ultimatum care vine din poziția de putere confirmată)

Alternativa ce vine din asumare și luciditate:

⁃ Dacă nu îți dorești să mergi cu mine în vacanță înseamnă că nu mă iubești! (reproș pentru testarea puterii)
⁃ Nici tu nu crezi ce spui. E ridicol să vrei să mergi in vacanță cu cineva care spui că nu te iubește. Faptul că nu poți accepta un refuz și încerci să mă manipulezi mă face să îmi doresc să îmi petrec momentul ăsta fără tine.

Victimizarea

Un om care se victimizează fuge de responsabilitatea pentru propriile alegeri. Practic aceștia sugerează că suferința vine din indiferența celorlalți, evitând responsabilitatea pentru alegerea de a se înconjura de oameni “indiferenți” (oameni care de fapt doar își văd de propria viață).

Astfel pasează responsabilitatea pentru îndeplinirea propriilor nevoi – pe ceilalți.

Ca și în cazul reproșului, prin atitudinea de victimizare îi judecă și învinovățesc pe ceilalți, dar o fac indirect, exploatând imaginea de “salvator” cu care s-au identificat cei care intră în relații cu “victimele”.

Poți să recunoști victimizarea prin tonul tânguitor, drama și atitudinea de copil neajutorat.

Exemplu:

⁃ Nimănui nu îi pasă de mine! (test pentru găsirea celui care s-a identificat cu imaginea de salvator)
⁃ Cum adică, uite cum tot încerc să te ajut dar tu nu faci nimic!
⁃ Dacă chiar ai vrea să mă ajuți nu ai aștepta să mă milogesc de tine și ai face tu când vezi că mă chinui! (pasează responsabilitatea și exploatează dependența de imaginea de “salvator” pentru a obține obediența)

Alternativa:

⁃ Nimănui nu îi pasă de mine! (test pentru găsirea celui care s-a identificat cu imaginea de salvator)
⁃ …
⁃ De ce nu mă ajuți când vezi că nu mă descurc?
⁃ Sunt liber să aleg când și dacă vreau să mă implic. Faptul că nu poți accepta un refuz și încerci să mă manipulezi mă face să îmi doresc să îmi petrec momentul ăsta fără tine.

Amenințările

Un om care te amenință voalat sau direct știe că are putere asupra ta prin dependențele tale. Practic îți spune că îți va retrage beneficiile de care ești dependent (sex, bani, avantaje sociale sau de imagine) dacă nu te supui pretențiilor lui.

Întrebarea care ar trebui să te preocupe este cum de ai ajuns într-o relație cu o persoană care nu are nici o problemă să te șantajeze exploatându-ți slăbiciunile și dependențele.

Alegerea de a te șantaja îți arată foarte clar cine este omul pe care l-ai ALES lângă tine. Inconștiența și naivitatea ta te-au adus în această poziție.

Pe de altă parte șantajul și manipularea nu ți s-au părut problematice, deoarece ți se par normale. Ți se par normale pentru că și tu ai fi dispus să manipulezi dacă situația ar fi inversată. Exact această neconștientizare a propriei lipse de integritate te face incapabil să recunoști lipsa de integritate din ceilalți.

Problema manipulărilor prin amenințări se poate tranșa doar abordându-ți dependențele cu responsabilitate și răbdare.

Orice dependența (financiară, practică, de imagine, sau de superioritate) îți cere să recunoști că nu ești (încă) capabil să ai grijă de tine singur, iar această conștientizare trebuie să te pună pe treabă spre a-ți recâștiga autonomia și independența care îți permite să te îndepărtezi de cei care te folosesc.

Sigur că asta nu e o treabă ușoară, mai ales dacă multă vreme ai ales să te abandonezi în brațele unei persoane pe care o cunoșteai prea puțin, și să te anesteziezi cu iluzii și speranțe de schimbare.

Asumarea responsabilității pentru naivitate îți va oferi treptat soluțiile pentru a ieși din aceasta relație de dependență și a-ți recupera autonomia.

Concluzie

Poți fi manipulat doar când ai ales să relaționezi cu indivizi manipulatori, pentru că inconștient și tu ești dispus să manipulezi, atunci când ai puterea să o faci.

Nu putem relaționa decât cu oameni la nivelul nostru de integritate și maturizare.

Pentru a putea relaționa cu oameni corecți, care nu manipulează, trebuie să devii unul dintre ei. Iar asta înseamnă multe decizii corecte mărunte, de a respecta libertatea de alegere a celorlalți, și renuntarea la drame, victimizări, reproșuri sau pretenții.

Urmându-ți conștiința (făcând ceea ce e corect) poți reveni la integritate (poți deveni un om de încredere).

Iar dacă compania ta înseamnă ceva pentru cei din jur (dincolo de intențiile lor de a te folosi ca pe un obiect) își vor pune problema revenirii la integritate și bun simț pentru a păstra legătura. Dacă nu însemni nimic pentru ei decât beneficiile pentru care te folosesc, atunci vor trece la un individ mai ușor de controlat și folosit.

Desigur că această decizie le aparține, adică nu o poți lua în locul lor.

Tu poți doar să îți iei deciziile tale, să fii TU autentic și corect, dar să te îndepărtezi rapid cât timp vezi manipulări, control și pretenții de stăpân.

Atașamentul

În 2013 am ținut un discurs la TEDxCluj pe teoria atașamentului. Îl puteți găsi pe YouTube, dar nu am să pun linkul aici pentru că acum consider că perspectiva mea de atunci era incompletă.

În continuare am să descriu conștientizările din ultimii 5 ani de pe acest subiect cu scopul de a îndepărta confuziile pe care cei cinici le pot exploata pentru manipulare.

Fenomenul atașamentului este descris ca o dependență emoțională ce apare în timp față de partener, și se exprimă în:

(1) suferință sau sevraj în momentul când partenerul se îndepărtează, și

(2) o serie de strategii pentru restabilirea controlului asupra celuilalt: minciuni, angajamente, compromisuri, învinovățiri, victimizări, amenințări.

Această dependență apare ca o consecință a neîncrederii în partener și în sine, de unde și încercarea de a-l controla, atunci când nu consider că ceea ce sunt (felul în care mă manifestez când sunt autentic) e suficient că partenerul să-și dorească să relaționeze cu mine.

Pe scurt: pentru că în intimitatea mea sunt convins că nu merit compania celuilalt (neîncrederea în sine) și că implicit el nu are niciun motiv să îmi ofere ceea ce eu am nevoie (neîncrederea în partener) – încerc să îl oblig să o facă.

Practic dependența (sau atașamentul) este frica de a pierde ceea ce intuiesc că nu merit să primesc.

“Atasamentul securizant” sau “sănătos” este doar încrederea în sine și în celălalt, și implicit încrederea în relație.

Când ai încredere în ceea ce vă aduce împreună, nu ai nevoie să controlezi, și implicit nu ești dependent.

Pe de altă parte nu poți să ai încredere în ceva ce nu cunoști .

Nu cunoști părți din tine pentru că ele sunt inconștiente.

Imaginea conștientă de sine este compusă dintr-o serie de convingeri ce sunt interiorizate prin socializare (adică ce vrem să spună alții despre noi).

Părțile inconștiente din tine sunt acele aspecte ale personalității tale care nu se potrivesc cu imaginea de sine, și implicit sunt trecute cu vederea.

Manipularea, controlul, incorectitudinea, neadevărurile, sentimentele, atracțiile și comportamentele neacceptate de ceilalți sunt aspecte pe care nu ne concentrăm atenția și pe care rareori le recunoaștem.

Aceste incorectitudini și nesincerități sunt responsabile pentru neîncrederea din relații.

Nu poți să ai încredere și nu poți să fi sincer cu cineva care vezi că încearcă să te controleze, să te folosească pentru interesele lui.

Pe de altă parte nu simți să te îndepărtezi de cineva care vrea să te controleze, pentru că ți se pare normal, deoarece și tu urmărești același lucru.

Un aspect rareori discutat de terapeuții de cuplu este observația că atunci când o infidelitate este dezvăluită în cuplu, pe lângă emoțiile de rănire, furie și vinovăție, se manifestă și o revitalizare a pasiunii. De ce?

Pentru că odată cu iluziile care se prăbușesc dureros, partenerii au oportunitatea să se cunoască la un nivel mult mai intim, după mulți ani de secrete, ipocrizie și declarații goale de conținut.

Iar intimitatea, vulnerabilitatea și onestitatea vor crea întotdeauna contextul în care adevărul și încrederea autentică să se manifeste. Iar de aici la un sex de calitate e un singur pas. Acesta e de fapt și motivul pentru care pasiunea a existat la început, înainte că planurile de viitor și imaginea publică să fi schimbat pe nesimțite miza relației.

Când scopul relației este să cunoști, să te cunoști, și să te lași cunoscut – prin experiență împărtășită autentic, încrederea, relaxarea și pasiunea sunt consecințele firești.

Când scopul relaționării este securizarea unei imagini de superioritate sau îndeplinirea unor obiective sociale, financiare sau de imagine, întreaga experiență de cuplu se rezumă la o luptă pentru control.

Iar angajamentul (ca prim pas spre control) este momentul în care rațiunile inconștiente de profit și imagine deturnează scopul relaționării, iar din acel punct, încrederea, relaxarea și implicit pasiunea încep să dispară.

Dar cum rămâne cu familia?

Una din justificările pentru reprimare și control în cuplu este că este spre binele copiilor să crească cu doi părinți, indiferent de agresivitatea, conflictul și suferința celor doi.

Clișeul folosit pentru manipulare e că a păstra aparențele de fericire în fața copiilor este soluția pentru dezvoltarea lor sănătoasă.

Astfel se evită abordarea onestă a conflictelor sub pretextul că recunoașterea adevărului face rău copiilor (de fapt face rău imaginii sociale).

În acest context copiii devin doar un alt mijloc de control, de învinovățire a partenerului.

Revenirea la încredere, relaxare și pasiune nu se poate întâmpla fără recunoașterea motivului pentru care s-a ajuns aici: minciuni frumoase, control și manipulare. Pe scurt, o lipsă de integritate.

Recuperarea integrității in cuplu înseamnă recunoașterea adevărului interior și respectarea libertății de alegere a celuilalt.

Fără integritate în relaționare nu poate exista încredere (sau “atașament securizant”) în cuplu.

Iar asta înseamnă (1) să recunoști adevăruri dificile, care rănesc iluzii și naivități, și (2) să respecți libertatea partenerului, adică să nu îl mai forțezi sau manipulezi să facă ceva ce nu simte.

Adică onestitate și libertate.

Programează o ședintă de consiliere

Ți-e teamă să fii judecat?

De ce ti-e teamă de judecata celorlalți

Pe scurt: pentru că îți atacă imaginea (care crezi că te definește), atunci când nu ți-ai acceptat limitele.

Un om judecă ca să se simtă superior față de un alt om sau grup de oameni. Vezi rasismul, sexismul, homofobia, dar și toate celelalte judecăți a căror incorectitudine încă nu am conștientizat-o.

Scopul judecății este deci obținerea unui sentiment superficial (și trecător) de superioritate prin judecarea celorlalți ca fiind inferiori.

Când TU ești judecat, emoția de indignare vine din rănirea imaginii de superioritate morală.

Te doare judecata celorlalți pentru că spune cu voce tare ceea ce intuiești în intimitatea ta despre tine.

Mai concret, te deranjează doar judecățile pe care și tu le ai față de tine.

În fața unei judecăți care știi că nu e adevărată rămâi calm, fără să o iei personal.

Iei personal doar o judecată care (1) știi că este adevărată, dar încerci să o negi sau să o ascunzi, sau (2) nu te cunoști suficient că să știi dacă e adevărată, și te sperie posibilitatea că ea să fie adevărată.

“Stigma” este inferioritatea pe care o simți atunci când nu te cunoști dar te definești prin ceea ce cred alții despre tine.

Pentru că nu conștientizezi că suferința ta vine din atașamentul de o imagine falsă (imaginea de victimă), încerci să-i învinovățești pe cei care te judecă în speranța că îți vei recupera superioritatea morală. Sigur că demersul e în zadar, pentru că cei care te considera inferior nu dau doi bani pe judecata ta.

Pe scurt: Pentru că judecata lor îți atacă imaginea încerci să-ți recuperezi superioritatea contra-atacând.

Singurul mod de a-ți recupera încrederea în tine este să ieși din aceasta luptă (adică să renunți la imaginea de superioritate) recunoscând adevărul limitelor tale din prezent, și asumându-ți responsabilitatea pentru alegerile care te-au adus aici.

Adevărul e că toți suntem oameni, adică toți avem nevoi și drepturi egale.

Când judeci pe cineva, spui că drepturile și nevoile tale sunt mai importante decât ale altora. Asta este incorect.

Dacă ești judecat, să contra-ataci este o renunțare la demnitate și integritate – devii la fel de incorect ca și cel care te atacă. Retrage-te din lupta pentru imagine și lasă acțiunile tale să vorbească de la sine.

Preocupă-te cu alegerile tale, adică cu ceea ce ești, nu cu ceea ce pari.

Dacă te deranjează că ești judecat (pentru orice lucru) – lucrează să schimbi acel lucru … sau asumă-ți lipsa de putere în a schimba asta la tine, și mergi mai departe acceptând această limită.

Nu trebuie sa faci nimic dincolo de ceea ce poți și ceea ce vrei să faci.
Recunoaște că nu poți sau nu vrei.

Dacă insiști pe distincția dintre nu pot și nu vreau – lucrezi la imagine. Amândouă sunt expresia aceluiași adevăr care se cere recunoscut și acceptat.

Nu ai nimic de demonstrat.

Recunoaște adevărul și mergi mai departe.

De ce nu ai încredere în tine

Ce înseamnă că nu crezi în tine?
Înseamnă că nu crezi ceea ce ai decis că ești. Înseamnă că, dincolo de ceea ce tu crezi că ești, tu nu simți că ești acel lucru.

Conflictul interior vine din mesajele contradictorii care vin pe aceste două canale. Ceea ce crezi este exprimat prin cuvintele și gândurile tale (mental), iar ceea ce simți este exprimat prin senzațiile și intuiția ta (sensibilitate).

Cu alte cuvinte neîncrederea în sine este intuiția că ceea ce spunem despre noi nu este adevărat.

Când vrei să-ți crești încrederea în tine prin afirmații pozitive încerci de fapt să îți păcălești intuiția (ceea ce percepi) cu argumente rupte de realitate, dar care sună bine. E ca și cum ai încerca să scapi de frig încercând să te convingi că ți-e cald.

Ca să crezi ceea ce spui, trebuie să spui adevărul.

Primul pas spre încrederea în sine este recunoașterea faptului că de fapt, nu ne cunoaștem. În plus, până acum am spus despre noi niște lucruri care nu sunt adevărate.

Neîncrederea în sine este consecința identificării cu o poveste frumoasă, dar neadevărată. E ca și cum ești un actor care toata viața a jucat un rol, până când a uitat cine este cu adevărat, iar acum încearcă să se convingă cu disperare că este rolul pe care îl joacă. Însă ceea ce ești cu adevărat stă scris în sensibilitatea ta (ceea ce simți).

Recuperarea încrederii în sine implică recunoașterea adevărului interior, adică renunțarea la povestea cu care ne-am identificat. Asta este cu atât mai dificil cu cât imaginea socială este una profitabilă, care aduce beneficii sau oferă un sentiment de superioritate. Renunțarea la imagine implică atât pierderea beneficiilor, cât și a sentimentului de importanță.

Adică dacă începi să spui adevărul vei pierde tot ce ai câștigat mințind, și în plus te vei simți inferior (umilit) de recunoașterea limitelor tale.

Înțelegi acum de ce nimeni nu se grăbește să recunoască adevărul.

Încrederea în sine reală este o problema de onestitate cu sine, și implică acceptarea și recunoașterea slăbiciunilor, incorectitudinilor și a limitelor noastre.

Doar spunând adevărul despre tine poți să ai încredere în ceea ce spui.

Cum faci ca pasiunea să revină în cuplu

De ce pasiunea dispare în cuplu, într-un dialog cu un cuplu prins în conflict:

– Nu vă mai forțați unul pe celălalt, lăsați-vă în pace. Fiecare e liber să facă ce simte.

– Dar ce zici, să ne despărțim?

A renunța la control e o dovadă că vreți să dați o șansă reală relației voastre – și este chiar opusul despărțirii.

Ceea ce va leagă sunt lucrurile pe care cădeți de acord, momentele de cooperare și prietenie. Aceste momente le stricați încercând să vă manipulați și controlați. Relația va rămâne doar o luptă de putere (cu final dramatic) – dacă nu încetați să vă mai forțați unul pe altul.

Dacă chiar vă doriți să rămâneți împreună atunci veți căuta să ajungeți la un numitor comun, nu sa obțineți cât mai mult profit.

Relația nu e ceea ce vreți unul de la celălalt.

Relația e ceea ce vreți împreună.

– Și dacă noi nu mai vrem nimic împreună?

– Înseamnă că nu mai aveați de mult o relație.

Dacă însă aveți curiozitatea să aflați ce a mai rămas din relația voastră (de prietenie), trebuie să vă oferiți spațiul în care amândoi puteți alege să faceți ce simțiți … împreună sau separat. Doar în acel spațiu se poate manifesta o apropiere pe baze corecte. (Bazele la care mă refer sunt alegerile libere și conștiente – nu obligațiile și constrângerile.)

Oferiți-vă libertatea să alegeți să petreceți timp împreună.

Dar această libertate nu poți să o oferi decât dacă ți-ai construit o viață plină de sens la care să te poți întoarce atunci când partenerul simte să facă altceva.

Însă atunci când intrăm într-o relație cu speranța că partenerul ne va aduce sensul și satisfacția care ne lipseau până acum din viață – pasăm responsabilitatea pentru propria fericire – pe partener. Această fugă de sine în relații care sperăm să ne facă fericiți (în loc să ne asumăm noi asta) duce la dependență de implicarea partenerului. Singurul mod de a supraviețui când ești dependent de ceva este să controlezi lucrul de care ești dependent.

Astfel te lupți cu înverșunare să obții puterea de a supune voința partenerului, de a obține implicarea de care ești dependent, pentru că ai refuzat să te maturizezi, adică să înveți sa ai singur grijă de tine.

Refuzul acestei maturizări, precum și încercarea de a-ți controla partenerul (prin angajamente, învinovățire și amenințări) e ceea ce distruge treptat toată relaxarea, autenticitatea, și încrederea din cuplu, iar pasiunea nu poate supraviețui fără ele.

Da, poate e nevoie să mai citești odată de la început.

Ce este iubirea autentică?

Ce am învățat despre iubire
sau
O poveste lungă și plictisitoare despre iubire

Exista puține cuvinte folosite cu atâta ipocrizie și perversitate ca și cuvântul “iubire”.

Sensul inițial, acela de a vrea binele unui om, este aproape inexistent în discursul majorității care vehiculează declarații, angajamente și dovezi de “iubire”.

În primul rând nu poți să vrei binele unui om fără să știi în ce constă acel bine.

Nu poți să știi ceea ce este bine pentru cineva, atâta vreme căt nu înțelegi ce este bine pentru tine. (Adică nu poți să iubești pe cineva pâna nu știi să te iubești pe tine).

Concret asta înseamnă să înțelegi că trebuie să îți hrănești sensibilitatea și conștiința pentru a te simți împlinit și împăcat în viață (sau ca să te simți iubit de viață).

Și mai concret asta înseamnă să te apropii onest și vulnerabil față de ceilalți, respectându-le libertatea absolută și fiind recunoscător pentru absolut orice fărâmă din timpul și atenția lor pentru că – și aici este esența – nimeni nu îți datorează nimic.

Când simți că ți se datorează ceva – este pentru că tot ce ai oferit a fost doar un mod de a-ți garanta la schimb beneficiile pe care le urmăreai de la început.

Faptul că vrei ceva nu este iubire. Iubire este să oferi (atunci când ai un preaplin, adică ai de unde să oferi) pentru singurul motiv că vrei binele celuilalt. Adică ofer pentru că pot și pentru că vreau să-ți fie bine. Atât.

Înțelegi acum de ce iubirea reală e atât de rară. Poate chiar ți se pare că așa ceva este imposibil și că toți urmăresc ceva în schimbul “iubirii” lor.

Eu înțeleg la ce fel de experiențe ai fost expus ca să ajungi la aceasta concluzie:
(Concluzia la care mă refer e că iubirea e un schimb, o tranzacționare de beneficii sau compromisuri.)

a) Părinți care îți oferă acceptare și înțelegere doar dacă te supui scopurilor lor prin care urmăresc să își confirme imaginea socială și superioritatea în fața celorlalți.

b) Un sistem de educație iresponsabil (care nu își investighează măsura în care chiar antrenează competențele necesare pentru o viață și o carieră împlinită) și corupt de motivații financiare (mafia meditațiilor, diplomele și acreditările vândute en gros, resursele risipite pe “cercetarea” făcută doar pentru avansarea în grad, etc). Poți să supraviețuiești acestui sistem (și implicit să lucrezi pe un salar decent) doar dacă ești obedient și nu deranjezi ipocrizia instituționalizată cu întrebări incomode.

c) O industrie media care idealizează o relaționare de cuplu inconștientă bazată pe povești superficiale de “iubire” care promit că dacă îți compromiți libertatea vei găsi pe cineva care să îți satisfacă toate nevoile, mai ales nevoia de a te simți important. Desigur că dacă îți asumi această strategie te așteaptă inevitabil fie dezămagirea și suferința prăbușirii iluziilor de importanță, fie resemnarea în plictiseală și păstrarea aparențelor.

În urma acestor experiențe formative de viață înveți: (1) că singurul mod de a supraviețui între cei care urmăresc să profite de tine este să îți reprimi sau cenzurezi sensibilitatea (ceea ce simți) și conștiința (ceea ce e autentic și corect) și (2) că succesul în viață înseamnă să negociezi un preț bun în schimbul libertății sufletului tău.

Pentru ce ești dispus să îți vinzi sufletul? Pentru o imagine care te face să fii acceptat sau invidiat de cei cărora nu le pasă de tine? Pentru control, putere sau bani – care te fac să devii tot mai cinic, frustrat, ipocrit și anxios?

Ce NU este iubirea

Dependența nu este iubire.
Când cineva îți spune “nu pot trăi fără tine” sau “tu ești totul pentru mine” – tot ce îți spune e ca nu e în stare să își facă singur o viață care să îl mulțumească, și că preferă să fugă de responsabilitatea propriei fericiri, într-o relație care să îl salveze de efortul de a deveni independent și matur. Poți să te simți validat și superior în rolul de salvator, dar vei plăti cu compromisuri și trădare de sine orice trecător sentiment de importanță.

Frica de singurătate nu este iubire.
Când motivul pentru care cineva intră într-o relație este frica de a “rămâne singur” te asigur că de fapt vrea o relație de dependență (vezi mai sus). De fapt “nu vreau să fiu singur” se traduce prin “nu vreau să fiu singur responsabil de viața și fericirea mea”. Ghici ce înseamnă maturitatea? Fix a-ți asuma deplina și completa responsabilitate pentru propria viață.

Pretențiile de stăpân (posesivitatea) nu sunt iubire
Cea mai toxică și profund incorectă consecință a condiționării societății în care ne formăm este posesivitatea (pretențiile de stăpân). Asumția cum că este ok să deții și să folosești un om – asemenea unui obiect destinat să-ți satisfacă o nevoie – este cauza celor mai grave agresivități și crime din cuplu.

Acest mod incorect de a te raporta la un om (ca la un sclav) începe discret în momentul angajamentului și se acutizează pe parcursul relației cu fiecare compromis, cu fiecare trădare a ceea ce simți pentru un câștig de imagine sau alte beneficii. Suferința cauzată de propriile compromisuri cere să fie compensată (răzbunată) cu alte compromisuri din partea partenerului – iar relația se transformă într-o luptă pentru puterea de a controla, puterea de a pretinde cât mai multe compromisuri (trădări de sine) de la celălalt. În relațiile în care unul din parteneri e complet dependent și celălalt extrem de posesiv se întamplă cele mai mari atrocități.

Toate aceste slăbiciuni și incorectitudini sunt acoperite de către cei ipocriți sau inconștienti cu declarații de “iubire” care fac ca acest cuvânt să nu mai însemne nimic util.

De ce ne este iubirea inaccesibilă

Iubirea autentică (în sensul de a vrea binele celorlalți, de a oferi fără a te aștepta la ceva în schimb) ne este complet inaccesibilă nivelului nostru de conștiență.

De ce?

Nu poți iubi dacă nu ai ce să oferi
A vorbi despre iubire când tot ce ne dorim e să scăpăm de singurătate e ca și cum am vorbi despre donații generoase atunci când suntem săraci lipiți pământului. Majoritatea cred că oferă iubire atunci când tot ce oferă este “oportunitatea” de a fi slujiți în toate capriciile lor. În realitate nu poți oferi nimic în relații înafară de ceea ce ești. Iar tu ești aspiratiile și motivațiile tale care se văd în situații cu miză, nu imaginea și cuvintele goale. Atunci când ești imatur, orgolios, inconștient și dependent nu poți oferi decât imaturitate, orgoliu, inconștiență și dependență. Iar asta nu este iubire.

Nu poți iubi dacă nu oferi GRATIS (fără așteptări)
Dacă ceea ce oferi vine cu orice fel de așteptare (de a primi recompensare sau recunoștință) atunci nu oferi pentru binele celuilalt, ci pentru răsplata pe care o urmăreai din start. Nu e nimic gresit în această tranzactie (cu condiția ca detaliile schimbului să fie clarificate la început) – dar afacerile nu sunt iubire. Orice compromis, strategie de negociere sau conflict de interese reflectă o relație de afaceri, în care se urmărește strict profitul.

Nu poți iubi dacă nu-ți poți purta singur de grijă
E ridicol să pretinzi că poți oferi cuiva – ceva ce nu-ți poti oferi nici ție. Cum poți îngriji bunăstarea, independența și maturizarea cuiva, când nu știi sa iei decizii prin care să devii TU pe termen lung împlinit, independent și adaptat la viață? Cei care se perpelesc de lipsa “iubirii” sunt cei care de fapt cer să fie îngrijiți atunci cand nu vor să-și asume responsabilitatea maturizării.

Nu poți iubi dacă nu respecți libertatea absolută a celorlalți
Atunci când “iubirea” începe cu un contract prin care părțile sunt obligate să ofere indiferent dacă simt să ofere sau nu, tot ce vreau este să am garanția că beneficiile de care ma bucur vor continua să îmi vină, indiferent de voința și sentimentele partenerului. Asta înseamnă că anulez libertatea de decizie a celuilalt (adică nu îl las să aleagă dacă simte să îmi ofere) – și îl oblig să ofere chiar și atunci când nu mai simte să o facă. Dacă presiunile, manipularile și constrângerile mi se par acceptabile, înseamnă ca tot ce vreau e să profit de slăbiciunile partenerului pentru a obține niște beneficii. Pretențiile de supunere și obediență (mascate într-o imagine de “om serios”) sunt cel mai profund incorect mod de a te raporta la o persoana.

Transformarea interioară obligatorie celor care vor să iubească

Curațarea de superioritate, posesivitate și control
Când conștientizezi că ai avut modele în dezvoltarea ta care te-au manipulat, controlat și folosit pentru propriile interese, vei înțelege că suferința, neîncrederea și agresivitatea ta vin din aceste experiențe. De asemenea vei întelege că inconștient ai preluat aceleași strategii incorecte (ce altceva puteai să înveți?) și ca relațiile autentice pe care ți le dorești sunt un capăt de drum care începe cu recunoașterea acestor incorectitudini. Un psiholog onest (adică unul care a parcurs același proces de transformare cu sine) te poate ajuta să descoperi și constientizezi unde greșești.

Onestitate față de ce simțim – până la capăt
Dincolo de nevoia unora de a li se confirma iluziile de importanță, avem o responsabilitate față de sufletul nostru să fim onești cu ceea ce simtim, chiar dacă adevărul rănește iluziile și orgoliile celor superficiali. Pentru a te simți acceptat de ceilalți trebuie mai întâi să înveți să te accepti tu însuți. Sa te accepți înseamnă să recunoști fata de tine adevărurile pe care le percepi prin senzațiile, sentimentele, atracțiile și intuiția ta. Apoi să recunosti cu curaj aceste adevăruri față de cei care simți că sunt interesați de adevărul tău, pentru că doar aceștia sunt interesați cu adevărat de tine. Cei care pleacă dupa ce află adevărul nu au fost interesați de tine, ci doar să se folosească de compromisurile (trădările) pe care le făceai până atunci. Doar fiind vulnerabil și onest ai ocazia să afli cine sunt cei din jur și ce doresc de la tine.

Respectul pentru libertatea și alegerile celorlalți
A respecta alegerile și libertatea celorlalți înseamnă recunoașterea faptului că fiecare suntem responsabili atât de propriile decizii cât și de consecințele acelor decizii. Asta înseamnă să îți asumi că e responsabilitatea ta să te îndepărtezi de orice comportament incorect, recunoscând libertatea celuilalt de a alege să se comporte incorect. Încercarea de a-i schimba pe ceilalți nu va duce decât la frustrare și dezamagire când ignori refuzul celuilalt de a se comporta corect. Fii atent la deciziile din prezent și lasă promisiunile și planurile deoparte.

Dacă ne dorim relații bazate pe onestitate, libertate și recunoștință pentru orice primim GRATIS (adică relații de iubire autentică) atunci avem nevoie de o transformare interioară care înseamnă să iei DECIZII prin care îți urmezi sensibilitatatea (ceea ce simți) și conștiința (ceea ce e autentic și corect), și să renunți la posesivitate, superioritate și competiția pentru putere. Doar trecând prin această transformare poți să te apropii și să-i recunosti pe cei care au facut aceleași alegeri.

Te încurajez cu drag și entuziasm să dai o șansă acestei transformări.
Sufletul tău are nevoie de ea ca de aer.

Programează o ședintă de consiliere

Vrei să știi de ce nu îți răspunde?

Atunci când ai o întrebare pentru cineva, dintre toate răspunsurile posibile există un anume răspuns care îți poate răscoli cele mai profunde frici, îți poate răni fără milă imaginea de sine, și îți poate provoca atât o suferință profundă cât și o dorință furibundă de răzbunare.

Acest răspuns este atât de disprețuit și detestat social încât există reguli și tabu-uri împotriva lui în toate cercurile sociale. De la educatia “de politețe” din familie, la educația formală în școală, la articole de facebook și “meme”-uri share-uite între prieteni, toate încearcă sa descurajeze cel mai umilitor comportament.

Ignorul.

Seen.

Văzut.

“Ghosting”

Pentru un orgoliu alimentat de iluzii de superioritate, vise de glorie și obiective pline de importanță, a fi ignorat este cea mai înjositoare experiență.

Deci care era întrebarea?

“De ce nu îmi răspunde?”
Simplu. Pentru că nu mai simte sa îți răspundă.

“Dar de ce nu îmi spune dacă nu mai e interesat?”
Tocmai asta îți spune prin tăcerea lui.

Întrebarea ta e de fapt: “De ce nu continuă să îmi confirme cât de importantă sunt pentru el, așa cum a facut-o până acum prin atenția pe care mi-a acordat-o?”

Iată cele 3 posibile motive:

1) Nu îți mai confirmă importanța pentru că era ipocrit: a folosit slăbiciunea ta pentru confirmări ale superiorității (cum că esti mult mai … decât alții/altele) ca să se simtă el important pentru că îl dorești. Odată ce a obținut singurul lucru pe care, de fapt, îl vroia (confirmarea ca îl vrei, care îl face să se simtă important), nu mai are niciun rost să continue să vorbească cu tine.

În cazul ăsta tu ai fost naivă și superficială în evaluarea intențiilor celui cu care vorbești. Ce spune despre tine faptul că ți se pare ok să insiști să îți răspundă un tip … care se folosea de atenția ta (de tine) ca să se creadă superior? Nu cumva urmarești și tu același lucru?

2) Nu îți mai confirmă importanța pentru că era naiv: sedus de iluziile fericirii în doi ți-a promis lucruri pe care (acum că s-a trezit la realitate) nu mai simte să le facă. Recunoașterea adevărului față de tine ar fi extrem de penibilă avand în vedere naivitatea solemnă cu care ți-a vândut gargara angajamentelor și a viitorului împreună. Astfel evită pe de o parte experiența penibilă de a recunoaște adevărul în fața ta (că s-a ambalat și a făcut planuri naive), iar pe de altă parte evită să fie forțat prin învinovățire să onoreze planurile sau promisiunile pe care nu mai simte să le onoreze (ceea ce simte că intenționezi să faci).

În cazul ăsta tu vrei să constrângi un om să facă ceva ce nu mai simte în prezent, și refuzi să accepți că toată intensitatea, toate emoțiile pe care l-ați simțit la început erau bazate doar pe iluzii și promisiuni, și că de fapt nu vă cunoșteați suficient ca să puteți trage niște concluzii realiste legate de viitorul relației.

3) Nu îți confirmă importanța pentru că este un om sensibil și autentic, care deși nu vrea să îți incurajeze pretentiile (orgoliul), îți mai dă o șansă la prietenie, adica la o relație bazată pe LIBERTATE si EGALITATE.

În cazul ăsta tu ai văzut deschiderea și disponibilitatea lui ca o slăbiciune, în sensul că dorește sa fie aprobat și plăcut de tine, iar acum crezi că poti să îi pretinzi să îți facă pe plac în schimbul aprobării și validării tale – de care tu crezi că el are nevoie. (Un soi de “te plac doar dacă îmi confirmi importanța și superioritatea răspunzându-mi afirmativ la toate pretențiile mele”).

Faptul că nu îți raspunde la pretenții îți arată că nu dă doi bani pe aprobarea și validarea ta (adica dacă îl placi sau nu), ceea ce te face sa te simți inferior (neimportant). Asta doare atunci când te credeai superior și important pentru că ai primit atenție și disponibilitate din partea cuiva, și deja te și credeai stăpân (să îi pretinzi) – iar acum afli că NU ești.

Dacă tot ce cauți este să te simți important și stăpân, iar asta nu poți să obții de pe urma celuilalt (pentru că își respectă LIBERTATEA și ceea ce simte – și refuză să se supună pretențiilor tale), te vei îndepărta, și eventual te vei răzbuna pentru că nu ți s-a confirmat superioritatea.

Dacă însă cauți un partener EGAL, vei respecta ceea ce simte și vrea celălalt (la fel cum și tu ai vrea să fii tratat), vei accepta refuzurile (așa cum și ție vrei să îți fie acceptate) și vei fi recunoscător pentru tot ceea ce ți se oferă GRATIS (așa cum te bucuri și tu atunci când cei cărora le oferi lucruri GRATIS își arată recunoștința).

Pretențiile de a ne fi confirmată importanța și superioritatea sunt camuflate în postura de “victimă” a indiferenței celorlalți, atunci când ei își asumă “nesimțirea” (de fapt LIBERTATEA) de a-și vedea de viața lor.

Dar pentru orgoliul nostru bolnav nu contează dacă un om simte sau își dorește să ne facă pe plac. Tot ce ne interesează este puterea să îl constrângem să trădeze ceea ce el simte – folosind reproșuri, victimizări și amenințări pentru a-l supune.

Iar toata suferința noastră e cauzată de iluzia superiorității care se prăbușește când se lovește de luciditatea celor demni, independenți, autentici și umani, care nu se compromit și nu ne alimentează pretențiile de stăpâni.

Dacă cineva te ignoră, de fapt îți ignoră pretențiile de stăpân, și îți mai dă o șansă. Dacă e un om pe care ți-l dorești în viața ta, poate e momentul să îți schimbi abordarea și să încerci cu mai mult respect, recunoștință si vulnerabilitate. Iar dacă ceea ce este un om nu te face să ți-l dorești în viața ta, nu ai de ce să te plângi că nu-ți răspunde. Simplu.