Vrei să știi de ce nu îți răspunde?

Atunci când ai o întrebare pentru cineva, dintre toate răspunsurile posibile există un anume răspuns care îți poate răscoli cele mai profunde frici, îți poate răni fără milă imaginea de sine, și îți poate provoca atât o suferință profundă cât și o dorință furibundă de răzbunare.

Acest răspuns este atât de disprețuit și detestat social încât există reguli și tabu-uri împotriva lui în toate cercurile sociale. De la educatia “de politețe” din familie, la educația formală în școală, la articole de facebook și “meme”-uri share-uite între prieteni, toate încearcă sa descurajeze cel mai umilitor comportament.

Ignorul.

Seen.

Văzut.

“Ghosting”

Pentru un orgoliu alimentat de iluzii de superioritate, vise de glorie și obiective pline de importanță, a fi ignorat este cea mai înjositoare experiență.

Deci care era întrebarea?

“De ce nu îmi răspunde?”
Simplu. Pentru că nu mai simte sa îți răspundă.

“Dar de ce nu îmi spune dacă nu mai e interesat?”
Tocmai asta îți spune prin tăcerea lui.

Întrebarea ta e de fapt: “De ce nu continuă să îmi confirme cât de importantă sunt pentru el, așa cum a facut-o până acum prin atenția pe care mi-a acordat-o?”

Iată cele 3 posibile motive:

1) Nu îți mai confirmă importanța pentru că era ipocrit: a folosit slăbiciunea ta pentru confirmări ale superiorității (cum că esti mult mai … decât alții/altele) ca să se simtă el important pentru că îl dorești. Odată ce a obținut singurul lucru pe care, de fapt, îl vroia (confirmarea ca îl vrei, care îl face să se simtă important), nu mai are niciun rost să continue să vorbească cu tine.

În cazul ăsta tu ai fost naivă și superficială în evaluarea intențiilor celui cu care vorbești. Ce spune despre tine faptul că ți se pare ok să insiști să îți răspundă un tip … care se folosea de atenția ta (de tine) ca să se creadă superior? Nu cumva urmarești și tu același lucru?

2) Nu îți mai confirmă importanța pentru că era naiv: sedus de iluziile fericirii în doi ți-a promis lucruri pe care (acum că s-a trezit la realitate) nu mai simte să le facă. Recunoașterea adevărului față de tine ar fi extrem de penibilă avand în vedere naivitatea solemnă cu care ți-a vândut gargara angajamentelor și a viitorului împreună. Astfel evită pe de o parte experiența penibilă de a recunoaște adevărul în fața ta (că s-a ambalat și a făcut planuri naive), iar pe de altă parte evită să fie forțat prin învinovățire să onoreze planurile sau promisiunile pe care nu mai simte să le onoreze (ceea ce simte că intenționezi să faci).

În cazul ăsta tu vrei să constrângi un om să facă ceva ce nu mai simte în prezent, și refuzi să accepți că toată intensitatea, toate emoțiile pe care l-ați simțit la început erau bazate doar pe iluzii și promisiuni, și că de fapt nu vă cunoșteați suficient ca să puteți trage niște concluzii realiste legate de viitorul relației.

3) Nu îți confirmă importanța pentru că este un om sensibil și autentic, care deși nu vrea să îți incurajeze pretentiile (orgoliul), îți mai dă o șansă la prietenie, adica la o relație bazată pe LIBERTATE si EGALITATE.

În cazul ăsta tu ai văzut deschiderea și disponibilitatea lui ca o slăbiciune, în sensul că dorește sa fie aprobat și plăcut de tine, iar acum crezi că poti să îi pretinzi să îți facă pe plac în schimbul aprobării și validării tale – de care tu crezi că el are nevoie. (Un soi de “te plac doar dacă îmi confirmi importanța și superioritatea răspunzându-mi afirmativ la toate pretențiile mele”).

Faptul că nu îți raspunde la pretenții îți arată că nu dă doi bani pe aprobarea și validarea ta (adica dacă îl placi sau nu), ceea ce te face sa te simți inferior (neimportant). Asta doare atunci când te credeai superior și important pentru că ai primit atenție și disponibilitate din partea cuiva, și deja te și credeai stăpân (să îi pretinzi) – iar acum afli că NU ești.

Dacă tot ce cauți este să te simți important și stăpân, iar asta nu poți să obții de pe urma celuilalt (pentru că își respectă LIBERTATEA și ceea ce simte – și refuză să se supună pretențiilor tale), te vei îndepărta, și eventual te vei răzbuna pentru că nu ți s-a confirmat superioritatea.

Dacă însă cauți un partener EGAL, vei respecta ceea ce simte și vrea celălalt (la fel cum și tu ai vrea să fii tratat), vei accepta refuzurile (așa cum și ție vrei să îți fie acceptate) și vei fi recunoscător pentru tot ceea ce ți se oferă GRATIS (așa cum te bucuri și tu atunci când cei cărora le oferi lucruri GRATIS își arată recunoștința).

Pretențiile de a ne fi confirmată importanța și superioritatea sunt camuflate în postura de “victimă” a indiferenței celorlalți, atunci când ei își asumă “nesimțirea” (de fapt LIBERTATEA) de a-și vedea de viața lor.

Dar pentru orgoliul nostru bolnav nu contează dacă un om simte sau își dorește să ne facă pe plac. Tot ce ne interesează este puterea să îl constrângem să trădeze ceea ce el simte – folosind reproșuri, victimizări și amenințări pentru a-l supune.

Iar toata suferința noastră e cauzată de iluzia superiorității care se prăbușește când se lovește de luciditatea celor demni, independenți, autentici și umani, care nu se compromit și nu ne alimentează pretențiile de stăpâni.

Dacă cineva te ignoră, de fapt îți ignoră pretențiile de stăpân, și îți mai dă o șansă. Dacă e un om pe care ți-l dorești în viața ta, poate e momentul să îți schimbi abordarea și să încerci cu mai mult respect, recunoștință si vulnerabilitate. Iar dacă ceea ce este un om nu te face să ți-l dorești în viața ta, nu ai de ce să te plângi că nu-ți răspunde. Simplu.

Iubirea este ‘nu am chef de tine azi’

Pentru că am ales să considerăm că cineva ne iubește atunci când ne confirmă importanța (prin exprimări de genul “nu pot trăi fără tine”, “doar prezența ta mă face fericit”, “nu ești ca alte fete”, “ești totul pentru mine”) recunoașterea adevărului (destul de banal de altfel) că partenerul nu are uneori chef să ne vadă, ne umple de durere și furie.

Pentru orgoliul umflat prin gesturile romantice ale partenerului (destinate să îți confirme ca te consideră mai importantă și superioară altor femei) recunoașterea adevărului este sinucidere curată.

Astfel acoperim vanitatea, superficialitatea și orgoliul cu povești de “iubire”, profitând de susținerea industriei sufletului pereche și de naivitatea celor fără experiență în relații.

Însă toate aceste declarații de “dragoste” ce validează pretențiile de superioritate devin inevitabil clișee repetate mecanic și golite de orice conținut. Plictiseala în cuplu este doar consecința persistenței în ipocrizia poveștilor de superioritate ale partenerului oficial – atunci când entuziasmul inițial trece, iar în câmpul conștienței reapar atracțiile față de foști parteneri sau indivizi noi care ne activează interesul.

Pentru că aceste atracții rănesc minciunile cu care am alimentat iluziile de superioritate ale partenerului oficial, în acest punct devine inevitabilă o decizie.

Această decizie este des tratată cu superficialitate – ceea ce permite evitarea responsabilității pentru consecințele sale, și refugierea în inconștiență și victimizare – iar asta duce inevitabil la suferință.

Decizia se referă la:

  1. Fie a ascunde adevărul legat de atracțiile față de alte persoane (sau a le minimiza importanța),
  2. Fie a recunoaște importanța reală a acestor atracții, și a-și asuma naivitatea/ipocrizia declarațiilor romantice.

A doua decizie este una de integritate față de sine și față de partener, însă e o decizie pe care nu o ia aproape nimeni, pentru că sinceritatea spulberă iluziile de superioritate ale partenerului care se poate răzbuna, sau poate retrage beneficiile de care am devenit dependenți (bani, sex, imagine socială, roluri la care ne simțim vinovați să renunțăm).

Conflictele din cuplu sunt expresia luptei pentru putere în care fiecare încearcă să își impună voința și să-și convingă (supună) partenerul prin reproșuri, victimizare sau amenințări. Pe lângă beneficiile evidente ce vin cu un partener obedient, se adaugă și satisfacția orgoliului validat de statutul de câștigator în lupta pentru putere.
În multe relații asta e singura satisfacție rămasă.

Un partener poate fi controlat exploatându-i slăbiciunile pe care refuză să și le abordeze: dependențele și condiționările.

Dependențele se referă la lucrurile pe care nu am învățat să ni le oferim singuri (sau am renunțat pe parcursul relației) și pe care le-am plasat în grija partenerului: siguranța financiară, activități casnice, menținerea unui cerc de prieteni, etc).

Condiționările sunt rolurile sociale cu care ne-am identificat și pe care ne-am construit superioritatea morală (soț, părinte, familist, creștin, normal).

Ăsta e motivul pentru care oamenii cer sa fie mințiți frumos la începutul relației: pentru a putea constrânge prin învinovățire când adevărul începe să iasă la iveală. În plus izolarea de ceilalți încurajează dependențele și implicit puterea de a controla prin amenințări.

Cineva care îți spune “nu am chef să ne vedem” este sincer și riscă totul pentru o relație bazată pe onestitate și autenticitate. Oricât de dureros ar fi pentru orgoliu, onestitatea lui arată că te respectă și că are încredere să fie sincer cu tine.

Încrederea și respectul sunt forme incipiente de iubire.
Ești pregătit să creezi un spațiu în care celălalt se simte confortabil să fie sincer, să fie el însuși? Adică ești pregătit să iubești și să fii iubit cu adevărat?

Pe de altă parte:

  • Cât valorează compania unui om care nu simte să fie cu tine?
  • Cum poți să pretinzi să îți confirme că ești totul pentru el, când știi foarte bine ca nici tu nu ai mereu chef de el?
  • Merită să sacrifici încrederea dintre voi doar ca să-ți aperi iluziile de superioritate și importanță?

– Dar sinceritatea lui mă doare!
– Da, pentru că nu te interesează ce simte cu adevărat, vrei doar să îți confirme cât ești de importantă pentru el.
– Da, asta vreau…
– Nu-ți pasă cine e partenerul tău, ci vrei doar să îl folosești ca să îți alimentezi vanitatea.

Suferința ta e pe măsura incorectitudinii tale.

Așteptări, suferință, maturizare

Una din descoperirile relevante ale psihologiei cognitive (preluată de la Epictet) este faptul că reacțiile emoționale nu sunt consecința evenimentelor marcante de viață, ci sunt consecința așteptărilor noastre de la viață. Ceea ce face un eveniment să fie marcant emoțional este tocmai faptul că ne așteptam să decurgă într-un anume fel.

Convers, faptul că există situații foarte importante și definitorii pentru viața noastră – dar față de care nu avem așteptări – le face ca ele să nu aibă un ecou emoțional intens, și astfel să treacă relativ neobservate pe orizontul conștienței (decat prin intuiția și senzațiile pe care le ignorăm prea ușor).

Modul în care ne perpetuăm emoțiile negative este tocmai decizia de a ne agăța de niște așteptări evident false. În loc să conștientizăm că suferința este consecința așteptărilor greșite, ne erijăm în postura de zei, și pretindem ca realitatea să se schimbe pentru a ne confirma așteptările. Bineinteles că realitatea (universul, viața, existența) nu dă doi bani pe așteptările noaste, și ne va taxa dureros impertinența.

Maturizarea este smerenie – în sensul de a conștientiza că suntem mici în fața fenomenului existenței, și de a accepta că orice suferință este o lecție de viață prin care universul ne oferă date esențiale despre legile după care viața funcționează.

Înțelepciunea înseamnă a accepta suferința cu recunoștință pentru conștientizarea pe care o oferă.

Imaturitatea este refuzul lecției, pentru că ranește iluziile de superioritate și omnipotență cu care ego-ul nostru s-a identificat.

Concret: Atunci când o decizie a partenerului ne răneste – ceea ce este rănit sunt așteptările (iluziile) de care ne-am atașat (cu care ne-am identificat). Infidelitatea este dureroasă doar dacă m-am identificat cu rolul de “singurul important, superior oricarui alt om – pentru partenerul meu” – iar acum aflu (Surpriză!) că nu sunt nici singurul, și nici măcar cel mai important.

Ego-ului nostru nesimțit îi e frica de neimportanța pe care o resimte în momentele de conștiență, si de aceea orgoliul fuge tocmai de maturitate și înțelepciune, în iluzii ridicole de putere și superioritate. Cufundarea în iluzii face însă adevarul din ce în ce mai greu de ignorat – iar confruntarea inevitabilă cu crâmpeie de adevăr ne umple de panică.

Desigur că încă de la începutul relației am pretins să mi se confirme iluziile de importanță și superioritate prin declarații romantice, compromisuri și supunere – ceea ce mi-a alimentat balonul de săpun plin de superioritate. Însă inevitabil balonul se va sparge fie în cazul infidelității, fie când partenerul se desparte și trece foarte ușor la altcineva – ceea ce îmi arată cât de iluzorie era presupusa superioritate în fața celorlalți oameni.

Suferința “din dragoste” este de fapt suferința din superioritate.

Superioritatea rănită explică și furia de după despartire și dorința de a ne răzbuna, de a ne reconfirma superioritatea prin afișarea unui nou partener și mai dezirabil, sau prin alte strategii copilărești.

Toate aceste imaturități exprimă eșecul maturizării bunului simț prin asumarea responsabilității pentru suferință, și renunțarea la superioritate prin smerenie în fața spectacolului existenței.

Orice suferință este un mesaj existential că ne-am pierdut luciditatea prin identificarea cu iluziile de superioritate și importanță. Însă adevărul eliberator ne așteaptă cu răbdare, așa cum a facut-o tot timpul:

Nu ești singurul sau cel mai important pentru partenerul tău. Se simte des atras – și dorește des să se apropie – ȘI de alte persoane, chiar dacă nu o face în prezent. Când te definești prin statutul de stăpân, unic important pentru partenerul tău, adevărul inevitabil te va răni pe măsura iluziilor tale. Reproșurile, victimizările și amenințările funcționează doar cu cei naivi și dependenți, de care te vei plictisi imediat ce îi transformi în supuși obedienți. Iar o relație autentică și pasională, care te maturizează și hranește sufletește este posibilă doar cu cei care nu se compromit și nu își negociază libertatea – și care pot respecta libertatea celorlalți (pentru că îi tratează ca egali, nu ca obiecte destinate confirmării superiorității).

Nici o competență superioară sau noroc existențial nu îți justifică superioritatea sau pretențiile. Așa cum ți s-a dat, în orice moment ți se poate lua, fără nici un avertisment sau drept de apel.

Suferința este sfântă, iar superioritatea este ipocrizie și nesimțire.

Uită-te ce așteptări îți sunt infirmate și vei vedea unde te înșeli. În acele adevăruri dureroase pentru ego-ul tău stă eliberarea de suferință, care nu este nimic altceva decât eliberarea de superioritate.

Ești dispus să renunți la imagine, minciuni, ipocrizie, control, manipulări, forțări și incorectitudine? Să dai o șansă smereniei și integrității?

Ești dispus să fii cu adevărat liber?

Superioritatea

Nota: Scopul meu declarat este nu să mă erijez într-un cunoscător absolut, ci doar să descriu cât mai clar ceea ce experiența mea cu clienții care au decis să fie onești cu mine – mi-a relevat despre felul în care funcționăm și greșelile pe care le facem.

Am amânat multă vreme să scriu acest articol, deși îmi era planificat de aproape un an. Motivul principal era confuzia pe care o am am legată de ce este superioritatea la modul concret, confuzie cauzată de limitele mele de conștientizare din momentele în care sunt controlat de propria superioritate.

Cu toata înțelegerea mea limitată am decis totuși să scriu despre asta, pentru a ajuta pe cei care se confruntă cu aceleași confuzii, și de asemenea pentru a declara față de propriul sine decizia de a renunța la superioritate în situațiile în care o conștientizez.

Ce este superioritatea?

Superioritatea este un mod de a mă raporta la viață și la ceilalți prin convingerea că trebuie să fiu mai puternic, important, inteligent, atrăgător, bogat, profesionist, bun, corect,  etc. ca și ceilalți. Este descrisă de cuvinte ca orgoliu, ego, mândrie, vanitate, îngâmfare, trufie – și este construită exclusiv pe competițiile din care vreau să ies superior.

Dorința de a intra în competiție cu scopul de a-i depăși și surclasa pe ceilalți – este modul principal de exprimare a motivației de superioritate.

Competițiile oficiale (de ex. cele sportive), care au ca scop explicit competiția pentru o poziție superioră într-un clasament, nu implică obligatoriu motivații de superioritate (orgoliu) decât dacă sunt dublate de procesul de identificare.

Cu toții avem unele competențe superioare, iar alte competențe sub nivelul majorității, și asta este normal și de așteptat. Superioritatea este însă consecința identificării cu acele competențe superioare, încercând sa proiectăm în exterior o imagine falsă, incompletă, care ascunde limitele și mai ales incorectitudinile.

(Incorectitudine este orice decizie prin care mă raportez la ceilalți ca inferiori, și deci ca obiecte ce pot fi folosite pentru a-mi satisface nevoile – indiferent de ceea ce ei simt sau doresc, anulându-le libertatea de decizie.)

Revenind, decizia de a ascunde incorectitudinile este una conștientă, chiar dacă aceasta decizie este repede evaluată ca fiind neimportantă, si deci “uitată”.

Indentificarea este deci un proces mental (“cognitiv”) de preluare și asumare a unui rol pozitiv (de ex. părinte, psiholog, soț, creștin, familist, normal) sau a unor atribute (de ex. matur, învingător, atrăgător, onest, superior altora, etc) ca fiind definitorii pentru sine, în sensul că oferă răspuns la întrebarea “cine sunt eu?”.

Până aici totul pare acceptabil.

Însă partea ascunsă a procesului identificării ține de alegerea selectivă a acelor atribute, roluri, povești, care sunt văzute ca superioare, și ascunderea adevărurilor contradictorii (care dovedesc inferioritatea și incorectitudinea). Chiar și cei care se identifică cu trăsături sau roluri aparent negative, o fac cu ironie sau prin victimizare, adică tot cu superioritate.

În momentul în care mă identific cu ceva superior, reversul medaliei devine evident: tocmai am creat ceva, ceva ce este nu doar DIFERIT de mine, ci este INFERIOR.

Trebuie să înțelegem că motivul pentru care lumea merge prost nu tine de probleme ce nu pot fi rezolvate, ci doar de încăpățânarea cu care ne agățăm de superioritate ca argument pentru exploatare – vezi sclavia, rasismul, nazismul, colonialismul, fundamentalismul religios, homofobia și multe altele.

Desigur că ideea că nu există oameni superiori sau inferiori ar putea speria pe unii (mai precis pe cei care și-au construit imaginea de sine pe iluzii de superioritate) – dar adevarul e că tot ce trebuie pentru a crea o lume mai bună este să fim corecți.

Iar corectitudinea este incompatibilă cu superioritatea.

Corectitudinea înseamnă a-i trata pe ceilalți ca egali, adică așa cum am vrea noi să fim tratați. “Ce ție nu-ți place altuia nu-i face.” E destul de banal dacă stai să te gândești. Și este banal pentru că suntem înzestrați cu conștiința, sau simțul dreptății, din naștere. Există acele experimente în care chiar și animalele refuză mâncare dacă nu sunt tratate egal (uite aici un video simpatic pentru ce înseamna conștiința).

Pe scurt: Decid, prin procesul semiconștient de identificare, că de acum înainte sunt o POVESTE care mă face să mă simt important și superior. Orice confirmare a superiorității justifică ideea că nevoile mele sunt mai importante decât ale celorlalți (declarați inferiori), și deci devine acceptabil sa îi forțez pe cei inferiori să îmi satisfacă nevoile. Însă această superioritate asumată rănește conștiința, simțul dreptății (al egalității dintre oameni) cu care ne naștem. O conștiință trădată duce la anxietate.

În plus, pentru iluzia superiorității și puterea de a-i controla pe ceilalți ne trădăm libertatea de a exprima în fiecare secundă adevărul a ceea ce simțim. Atașarea de o imagine aparent profitabilă duce inevitabil la conflicte interioare greu de rezolvat.

Conflictul interior devine aparent în contra-exemplele care nu se potrivesc cu rolul asumat și care treptat alimentează neîncrederea în acest rol (care prin identificare a devenit ego), neîncredere care se poate transforma în timp în anxietăți severe.

De exemplu, în perioada de “explorare” încerc mai multe moduri de relaționare, de tipul aventuri, relații exclusive, prieteni cu beneficii, poate chiar poliamorie (relații nonmonogame cu consimțământul celor implicați). La o anumită varstă însă, invocând motive de “seriozitate” și “maturitate” (dar din motive reale pe care nu o să le discut aici) decid să relaționez exclusiv, identificându-mă cu rolul de monogam care își dorește și se simte atras de o singură persoană.

Un alt exemplu sunt atracțiile pentru persoanele diferite de orientarea sexuală cu care m-am identificat.

Conflictul dintre imagine și realitatea interioară

Odată ce m-am identificat cu o imagine (rol), orice reacție, atracție, comportament sau decizie care nu se potrivește cu rolul de care m-am atașat va genera un conflict interior numit pretențios “disonanță cognitivă” ce se resimte emoțional ca vinovăție.

Acest conflict interior ne forțează la o DECIZIE între următoarele opțiuni:

  1. Reprimare. Prima opțiune este să îmi apăr imaginea de superioritate cu care m-am identificat și să ignor ceea ce simt. Deciziile de reprimare duc la devitalizare și depresie pe termen lung, sau la comportamente impulsive sau aberante atunci când reprimarea eșuează. Când reprimarea eșuează, rămân celalalte două opțiuni.
  2. Ipocrizie. Odată confruntat cu un adevăr imposibil de ignorat, decizia de ipocrizie înseamnă asumarea libertății de a urma ceea ce simt – dar în privat – în timp ce față de alții promovez aceiași imagine ca sa pot profita în continuare de beneficiile ei. Prin ipocrizie pot să fac ce simt, și în același timp îi pot obliga pe alții la reprimare exploatându-le naivitatea și vinovăția. Desigur că prin decizia de a minți îmi exclud orice relație umană bazată pe încredere, conexiune și onestitate – de unde și cinismul sau paranoia celor ipocriți.
  3. Renunțarea la imaginea de superioritate și recunoașterea adevărului interior. Singura opțiune prin care pot să îmi onorez atât adevărul interior (ceea ce simt) cât și conștiința (nevoia de a fi corect, de a-i trata pe ceilalți ca egali) este să recunosc adevărul, să fac ceea ce simt, și să ofer celorlalți aceiași libertate de care mă bucur și eu. Problema e că recunoașterea adevarului și renuntarea la imaginea cu care ne-am identificat se simte ca un adevărat purgatoriu – și de aceasta experiență umilitoare pentru ego (superioritatea cu care m-am identificat) majoritatea se tem – și au toate motivele să se teamă. Prin onestitate voi pierde tot ce am câștigat prin minciună. Însă sufletul nostru are nevoie de aceasta eliberare ca de aer.

Dez-identificarea de imagine (ego) înseamnă să recunoști ca NU EȘTI (în sensul că nu te definește) jobul tău, casa ta, relația ta, familia ta, nici măcar naționalitatea ta, deciziile din trecut sau promisiunile și rolurile cu care te-ai identificat până acum. Și mai ales, cu siguranță nu ești superior – adică nicio competență superioară nu înseamnă ca meriți mai mult decât alți oameni. Că nevoile tale sunt mai importante decat ale altora, și ca e justificat sa îi forțezi, controlezi, manipulezi sau exploatezi.

Libertatea poate exista doar în condiții de egalitate – adică atunci când suntem CU TOȚII liberi. În mod egal.

Ești liber să decizi în fiecare moment cine vrei să fii, în sensul de a-ți rezerva libertatea de a te răzgândi, maturiza, finisa – pe baza experienței și a ceea ce observi despre tine în timp. E momentul să recunoști că nu știi de fapt cine ești, prilej foarte bun pentru a observa ceea ce deciziile tale spun despre tine (vezi mai sus).

Dacă nu îți place ce vezi, poate e momentul să schimbi deciziile.

Conștiința îți va ghida drumul.

E momentul să recunoști că TU NU EȘTI motivațiile tale de putere și superioritate. Tu ești altceva.

Ai cuvântul.

Responsabilitatea

Tu ești cauza tuturor ‘problemelor’ tale.

Asumă-ți 100% din situația ta actuală și te vei simți liber.

Senzația de libertate este consecința asumării complete a responsabilității pt propria viață.

Desigur înseamnă renunțarea la rolul de victimă pe care l-am jucat prea mult timp. (Renunțarea la falsitate, ipocrizie, duplicitate și minciuni.)

Renunțarea la rolul de victimă vine și cu realizarea dureroasă că ne-am comportat incorect și că nu suntem așa inocenți, maturi sau serioși.

De fapt am fost chiar meschini, imaturi și superficiali în modul în care am luat unele decizii legate de oameni și de drumul în viață. Cum vrei să fii de acum înainte? Deciziile tale vor arăta cine vrei să fii.

Încetează să mai dai vina pe alții pentru deciziile tale superficiale, imature și meschine. Recunoaște că ai greșit și mergi mai departe, acceptând lecția pe care viața tocmai ți-a oferit-o.

Ai două opțiuni în acest moment:

Prima opțiune este recunoașterea adevărului, renunțarea la victimizare și reproșuri, și asumarea responsabilității pentru deciziile care au dus la situația în care te aflii. Onestitatea cu sine va fi dureroasă din cauza prăbușirii imaginii de victimă superioră moral cu care te-ai identificat (ego-ul). E important să-ți asumi această suferință, care apare pentru că ai fugit multă vreme de realitate, alegând să te refugiezi în iluziile de superioritate morală. Realitatea (dureroasă pentru ego) este opusă: te-ai comportat incorect față de tine și de ceilalți, si nu ești cu nimic mai bun decăt oricare alt om.

A doua opțiune este să refuzi maturizarea (prin asumarea responsabilității), și să insiști să fugi de realitate. Alungarea din câmpul conștienței a deciziilor proprii care au dus la situația actuală îți permite să îți păstrezi imaginea de victimă, însă te face incapabil să faci ceva ca să schimbi situația, și astfel îți perpetuezi suferința.

Deciziile inconștiente nu pot fi schimbate. Singura ta putere constă în deciziile pe care le iei conștient. Reducându-ți nivelul de conștientă ca să îți păstrezi imaginea îți reduci din putere, și astfel te vei simți tot mai neajutorat și mai slab. Și ai perfectă dreptate, așa și ești. Asta e consecința deciziei de a-ți apăra iluziile, de a-ți apăra ego-ul alungând în inconștient orice dovezi ale incorectitudinii tale – atunci când fix acele dovezi te pot ajuta să îți dai seama unde greșești. Consecințele acestei alegeri vor fi o conștiință încărcată, confuzie și anxietatea.

Tu ești cauza tuturor ‘problemelor’ tale.

Problemele tale nu sunt ‘probleme de rezolvat’ ci de fapt sunt confuzii de clarificat. Ceea ce numești tu o problemă este doar o lipsă de conștientizare. Asumarea completă a responsabilității pentru situația prezentă îți va oferi în timp conștientizările de care ai nevoie ca să înțelegi unde greșești. Asta ar suna cam așa: “Avand în vedere ca eu m-am adus în situația asta, ce anume am facut, ce decizii am luat ca să ajung aici?”

“Cum pot să îmi rezolv problemele financiare?” devine astfel:
“Ce decizii inconștiente (automate) am luat ca să ajung în acest impas financiar?”

“De ce m-a înșelat partenerul?” devine:
“Cum am contribuit prin deciziile inconștiente din trecut la situația în care partenerul pe care l-am ales nu dorește să discutăm onest despre exclusivitate?”

“Cum îmi controlez stările depresive?” devine:
“Cum m-am trădat în trecut prin decizii care erau în contradicție cu conștiința și sensibilitatea mea, încat să mă devitalizez și să mă afund tot mai mult în scopuri superficiale și iluzii de superioritate?”

Iată câteva adevăruri inconfortabile care pot să îți rănească imaginea de care te-ai atașat (ego-ul), dar care îți vor crește nivelul de conștiență (și implicit puterea de a-ți schimba viața):

  • “Încrederea scazută în mine” este de fapt încrederea scazută în minciunile pe care le spun despre mine.
    Dacă încrederea în sine e scazută, înseamnă că NU e bazată pe ceva real (ci pe poveștile frumoase cu care îmi decorez imaginea de sine).
    Încrederea în sine REALĂ e doar consecința conștientizării, acceptării și asumării propriilor LIMITE.
    Asta înseamnă să renunț la imaginea de om atotputernic și să ma pun la locul meu, acolo unde simt că sunt de fapt (smerenie).
  • Un om care nu e interesat de sinceritatea mea nu e interesat de mine.
  • Respect un om cand îi respect dreptul de a mă refuza. Asta fac acceptând refuzul fără să mai insist când văd că celălalt nu vrea ce vreau eu. Vreau să fiu un stăpân sau un partener egal?
  • ​Eșecul este doar expresia așteptărilor nerealiste. Cand îmi ajustez așteptările la realitate îmi dau seama că s-a întâmplat exact ce trebuia să se întâmple.
  • Durerea emoțională este șocul prăbușirii iluziilor de importanță în fața realității dezvăluite (realitate care îmi arată limitele mele, de a căror conștientizare am fugit multă vreme).
  • Anxietatea apare când pretind că sunt superior (puternic, în control) și simt că sunt inferior (slab, fără control).

Ce alegi? Iluzii de perfecțiune și superioritate sau puterea de a-ți schimba viața recunoscând că ai greșit?

Decizia, precum și consecințele ei, îți aparțin.

Vrei să știi care e viitorul relației tale?

Modul în care te raportezi în relații definește ce fel de oameni vei atrage ca parteneri, și de asemenea îți relevă care va fi deznodământul relațiilor tale.

Citește până la sfârșit pentru a afla cum poți să indentifici și să corectezi modul tău de raportare în relații.

Calitatea relațiilor cu cei din jurul nostru este cel mai important aspect al vieții, care ne afectează profund starea de bine (fericirea) cât și starea de sănătate pe termen lung.

Celebrul studiu longitudinal al universității Harvard a studiat în detaliu viața a 724 de persoane – atât studenți la Harvard cât și tineri săraci ce trăiau în zone dezavantajate – în ultimii 77 de ani. Studiul a început în anul 1940 și urmareste și în prezent viața copiilor și a nepoților participanților la studiu. Scopul cercetării este investigarea aspectelor care contribuie cel mai mult la sănătatea psihologică pe termen lung.

Rezultatul a fost surprinzător: Calitatea relațiilor cu cei din jur a fost principalul predictor pentru satisfacția în viață, sănătatea fizică și succesul în carieră. Nu educația, nu statutul socio-economic al părinților, nu IQ-ul. Așa cum spune și George Vaillant, unul din autorii studiului: “Fericirea este iubire. Punct.”
Pentru mai multe detalii despre studiu puteți urmări acest Ted Talk.

Atenție, acestea nu sunt concluziile unui articol de revistă, ci rezultatele celui mai lung studiu din istorie, condus de una dintre cele mai prestigioase instituții de cercetare!

Dacă cel mai important factor pentru sănătatea și fericirea noastră sunt relațiile pline de iubire, de ce sunt ele atât de dificile pentru majoritatea dintre noi?

Raspunsul e complicat, însă suntem profund influențați negativ de modelele pe care le-am văzut în familie, de istoricul și experiențele timpurii de viață, și de exemplele din cultură și media (filme, tv și literatură). Toate acestea ne învață cum să ne raportăm la ceilalți și ne influențează indirect calitatea relațiilor cu cei din jur.

Modul de raportare în relații se referă la scopurile și motivațiile noastre reale (adică ce anume urmărim să obținem în relații) – scopuri care sunt deseori inconștiente. Modul de raportare include și strategiile pe care le folosim pentru a ne atinge acele scopuri de relaționare. Astfel putem să ne raportăm la altă persoană prin posesivitate, superioritate, dependență si exploatare, sau prin libertate, respect, maturitate și cooperare.

Aceste moduri de raportare se văd în momentele cu miză (când avem ceva de pierdut) și mai precis prin deciziile pe care le luăm în relații pe de o parte, și prin atitudinea noastra în anumite puncte cheie.

Modurile de raportare NU se referă la ceea ce spunem sau facem, ci la CUM facem, și mai ales la DE CE facem ceea ce facem.

Completează chestionarul făcând click pe linkul de mai jos pentru a-ți identifica modurile de raportare în relații. După completare vei primi automat (și anonim) o interpretare personalizată, cu sugestii concrete de îmbunătățire a relațiilor tale.

Succes!

Victimizarea și fuga de responsabilitate

Nimic nu te epuizează mai mult într-o relație (de prietenie, intimă sau de afaceri) decât atunci când asculți pasiv fuga celuilalt de asumarea responsabilității pentru un prezent format din consecințele propriilor sale alegeri.

Dar să o luăm de la început.

Victimizarea este atunci când iei o decizie care duce la consecințe neplăcute (pe care nu le-ai anticipat) și apoi nu recunoști că tu ai luat decizia care te-a dus acolo, sugerând că ai fost forțat de împrejurări (adică că ți-a fost luată capacitatea de decizie).

De asemenea, la manevra asta se adaugă și plasarea responsabilității pentru propriul bine – pe ceilalți. Practic, în aceste situații, un adult independent se comportă ca un copil neajutorat care depinde de adulții din jur.

De exemplu, atunci când un prieten sau un partener se comportă urât cu mine, în loc să mă îndepărtez (adică să îmi asum responsabilitatea de a mă proteja de cei care încearcă să mă exploateze) – spun “celălalt trebuie să se schimbe” – deși am TOATE DOVEZILE că celălalt nu dorește să se schimbe.

Astfel nu îmi asum responsabilitatea pentru decizia de a rămâne într-o relație toxică (decizie care îmi perpetuează suferința până în momentul în care decid să mă îndepărtez).

Motivul real pentru care decid să rămân în situația/relația care îmi face rău este pentru că am o serie de beneficii materiale sau de imagine la care NU DORESC să renunț.

Beneficiile materiale sunt casa, banii sau ajutorul la diverse sarcini practice (activități ce țin de profesie sau școală, gatit, curățenie sau creșterea copiilor).

Beneficiile de imagine sunt acele roluri sociale “de succes” cu care mi-am decorat imaginea de sine și cu care m-am identificat: părinte grijuliu, partener iubitor și fidel, “workaholic”, familist convins, antreprenor de succes, etc.

Recunoașterea greșelii în decizia de a mă implica și de a ramâne în relațiile / jobul / situația care îmi crează suferință implică și PIERDEREA ACESTOR BENEFICII MATERIALE ȘI DE IMAGINE.

Adică pe lângă faptul că voi pierde banii și ajutorul celor de care depind, mă voi simți extrem de umilit când imaginea la care am lucrat multă vreme se dovedește ca fiind falsă, având în vedere că recunoașterea adevărului (a faptului că decizia a fost greșită, că m-am înșelat în legatură cu partenerul pe care mi l-am ales) – va duce la prăbușirea acestor roluri “de succes”, iar realitatea a ceea ce simt că sunt în intimitatea mea va fi dezvăluită (naiv, dependent, manipulativ și orgolios).

Cei care se victimizează (dau vina pe alții) încearcă astfel să își ascundă decizia de a păstra aceste beneficii în timp ce își promovează imaginea de victimă superioară moral. Ei speră astfel să poată constrânge prin învinovățire pe cel care controlează beneficiile de care ei sunt dependenți.

Victimă vs. victimizare

DIFERENȚA DINTRE O VICTIMĂ ȘI O PERSOANĂ CARE POZEAZĂ ÎN VICTIMĂ ESTE FAPTUL CĂ O VICTIMĂ ÎȚI CERE AJUTORUL, ÎN TIMP CE O PERSOANĂ CARE SE VICTIMIZEAZĂ DOAR SE PLÂNGE.

Senzația de epuizare pe care o simți când asculți un om care se plânge îți sugerează că ai de-a face cu o falsă victimă, cu cineva care joacă un rol și fuge de responsabilitatea propriei vieți, pentru a-și păstra beneficiile de care este dependent. Astfel ea îți va contracara orice sugestie sau sfat, ca fiind imposibil sau nerealist, ceea ce ar trebui să îți confirme că nu caută de fapt o soluție.

Însă atunci când o persoană îți cere ajutorul sau părerea în mod onest, asta înseamnă că deși s-ar putea să trăiască niște circumstanțe nefericite, el nu se victimizează, ci își asumă responsabilitatea pentru deciziile gresite, sau pentru neatenția sa din trecut. Asta îți arată prin faptul că încearcă să devină independent, are răbdare, este calm, face tot ce poate pentru a ieși din situatie, și îți ascultă cu respect și recunoștință sfaturile sau sugestiile, chiar dacă i se par nepotrivite.

Cel care se victimizează va avea întotdeauna o poziție de SUPERIORITATE morală, în timp ce o persoană onestă va cere ajutorul de pe o poziție de EGALITATE față de viață, și SMERENIE în fața LIMITELOR personale pe care experiența din prezent I LE-A DEZVĂLUIT.

Dacă vrei să vezi cu cine ai de-a face fă urmatoare afirmație și fii atent la reacție:
“Nu mi se pare că faci tot ce poți ca să ieși din această situație.”

Superioritatea morală a celui care se victimizează va fi jignită de această afirmație și el va riposta cu agresivitate pentru a-și apăra imaginea de victimă.

O persoană care vrea onest ajutorul va fi curioasă și îți va cere detalii, pentru că e cel puțin intrigată (daca nu entuziasmată) de existența unei soluții la care nu s-a gândit până acum.

Neatenția ta la intențiile reale ale celor care se victimizează te va duce în situații de epuizare în care îți risipești energia alimentând orgoliul și superioritatea celor care se plâng fără să facă nimic pentru a deveni independenți.

Cel mai bun serviciu pe care poți să îl faci celor care se victimizează este să te îndepărtezi de ei până vor decide să se raporteze corect la viață și la cei care le oferă ajutorul.

Copii cuminți, copii răsfățați

Dacă ar fi să împart (oarecum forțat) oamenii în două categorii aș spune că sunt oameni care în copilărie au fost “copii cuminți” și oameni care au fost “copii răsfățați”.

Etichetele acestea descriu o dinamică familiala în care copiii și părinții se influențează în moduri distincte:

Copiii cuminți” sunt cei care care câștigă aprobarea și validarea părintilor prin obediență și supunere. Părinții acestora au o preocupre crescută pentru imagine și-și cresc copiii învățându-i să se preocupe cu ce cred ceilalți despre ei: “ce o să zică lumea daca nu ești un copil cuminte”. Aceștia validează puternic imaginea de sine a copilului prin aprecieri și complimente exagerate: “ești cel mai bun copil din lume”, dar în același timp retrag brusc orice apreciere învinovățind copilul când acesta nu face pe plac părintelui. Copilul învață asocierea dintre aceste etichete și atitudinea părintelui față de sine și interiorizează această imagine de sine care – atenție – este dependentă de aprobarea și aprecierea exterioară.

Cu alte cuvine ego-ul copilului se definește prin: “sunt bun atunci când ceilalți mă apreciază”.

Copilul cuminte este naiv, obedient și ușor de manipulat prin reproșuri și învinovățire, pentru că se identifică cu o imagine de sine pozitivă. În plus nu este conștient de propriile limite, ceea ce îl duce la vinovăție, depresie și negare când este pus față în față cu ele.

În cazuri extreme copiii “cuminți” devin adulți “apărători ai moralității” – strategie prin care își decorează imaginea de sine și alimentează ego-ul fragil. Poziția de superioritate morală le permite să îi forțeze pe alții prin reproșuri și “sacrificii” (pe care nu le-a cerut nimeni), și să îsi ascundă inclusiv față de ei intențiile de exploatare.

Copiii răsfățați” cresc într-un mediu instabil, în care sunt recompensați și pedepsiți în funcție de fluctuațiile emoționale ale părinților. Acești copii devin experți în a detecta starea părinților lor și a-i manipula, profitând de slăbiciunile acestora legate de imagine. Mulți “copii răsfățați” au parinți care au fost “copii cuminți”, usor de influențat prin condiționarea aprobării din partea copilului (“nu te mai iubesc, ești o mamă rea” / “ești cea mai bună mamă”). Acești părinți intră des în competiție cu copilul pentru a-și dovedi superioritatea și puterea (și pentru a obține obediența lui), dar fără succes, pentru că ei văd ușor nesiguranța și nevoia de validare a părinților. Deși aparent conflictele părinte-copil par despre “educația și siguranța copilului”, majoritarea sunt conflicte între ego-ul copilului și ego-ul părintelui.

Copilul răsfățat este ipocrit, duplicitar, însă deseori mult mai conștient și deci mai fin manipulator. Atitudinea “nu poți să ai încredere în nimeni” îi face să admire manipulatorii de top cu care intră în relații extrem de distructive.

(Desigur că în realitate distincția nu este atât de clară, fiecare avem câte ceva din ambele tipologii.)

Ce e de făcut?

Dacă sunt “copil cuminte” dificultatea constă în renunțarea la imaginea de “persoană bună” cu care m-am identificat atâta vreme. Trebuie să recunosc că nu sunt atât de bun și corect, precum pretind că sunt. Această realizare este extrem de dureroasă pentru orgoliul pe care l-am alimentat multă vreme prin poveștile pe care le-am spus despre mine.

Exercițiu: listează-ți trăsăturile bune care crezi că te reprezintă, apoi încearcă cu onestitate să găsesti exemple pentru OPUSUL lor. Dacă spui despre tine că ești corect, recunoaște momentele în care ai fost incorect. Dacă asta e dureros, înseamnă că faci o treabă bună.
(Ca fapt divers: dacă dezvoltarea personală nu doare, înseamnă că nu e dezvoltare personală.)

Dacă sunt “copil răsfățat” e momentul să conștientizez că concluzia mea “nu poți să ai încredere în nimeni” reflectă lipsa mea de preocupare în a mă apropia de oameni de încredere, pentru că i-am considerat fraieri și slabi pt că ofereau fără să ceară ceva în schimb. Atunci când tot ceea ce vreau este putere și control, nu pot să găsesc oameni onești și sinceri, pentru simplul motiv că cei onești nu au NEVOIE de putere și control deoarece relațiile lor se bazează pe cooperare voluntară.

Exercițiu: gândește-te la oamenii pe care îi consideri “slabi” sau “neinteresanți” pentru că nu îți validează pretențiile de superioritate și încearcă să conștientizezi momentele în care i-ai îndepărtat deși nu cereau nimic de la tine. Încearcă să te apropii de ei și să îi cunoști. S-ar putea să descoperi că îți pot oferi experiențe plăcute prin ceea ce sunt ei, chiar dacă nu te fac să te simți superior (adică o relație cu ei nu îți validează orgoliul).

Până la urmă ce vrei? Vrei să te simți împăcat sau vrei să te simți superior?

Nu se poate amândouă.

Ce este corect?

Sunt corect atunci când am de luat o decizie, și urmăresc în acea decizie interesele tuturor celor implicați (fără să mă folosesc de cineva mai slab ca mine – chiar dacă pot). Corectitudinea are rădăcini în conștiință și practicată consecvent se numește integritate. Consecințele corectitudinii sunt senzații de liniște, sens, împăcare cu sine și congruență interioară.

Incorectitudinea

Nu e corect să forțezi un om să facă ceea ce nu vrea.

Dacă încerci să îl învinovățești prin reproșul că nu face ceva ce ți-a promis mai demult, atunci îl forțezi folosindu-te de vinovăția lui. E evident că în prezent el nu mai vrea să facă acel lucru, și orice insistență este o forțare.

Faptul că el s-a comportat incorect când ți-a promis nu te îndreptățește să te comporți incorect acum când ai aflat adevărul.

În fața adevărului care ți s-a dezvăluit trebuie să te decizi în schimb dacă vrei să mai relaționezi cu el, acum că îl cunoști ceva mai bine. Dacă da (dorești să mai relaționezi), e momentul să vă clarificați cu onestitate unul față de celălalt cum doriți să relaționați. Adică în ce constă, concret, relaționarea voastră. Ce anume vreți unul de la celălalt. Dar nu mai folosiți discursul iubirii pentru a vă creea obligații. Cum poate fi iubire obligarea unui apropiat să acționeze împotriva propriilor interese? Ce înseamnă atunci iubirea? Forțare îndreptățită? Și dacă asta înseamnă, atunci cine decide ce anume este îndreptățit? Cel cu puterea, evident. Iată de ce cautăm puterea în relații: ca să ne putem forța apropiații în numele iubirii sau al familiei.

Înțelegeți de ce, în realitate, acest mod incorect de a pune problema nu vă va duce nicăieri. Relațiile obosite, plictistoare și epuziante în care vă aflați cu oamenii cu care, teoretic, vă “iubiți”, arată exact consecințele incorectitudinii (forțării) dintre voi.

Ce poți să faci

Nu îți mai forța apropiații să îți facă pe plac în numele iubirii, ci acceptă că relația voastră e mai puțin decât ai crezut (sau de cât ai lăsat să se creadă public), și apoi ia decizia de a fi mai onest și mai atent în viitor. Recunoaște că promisiunile nu aveau acoperire și că urmareai o situație în viitor care sperai să te avantajeze. De unde și neatenția ta la prezent, și decizia pripită de “a bate palma” pe întelegere (relația oficială sau promisiunea, angajamentul), fără să fi știut în ce constă acea înțelegere. Ai simțit ca e probabil incorectă, dar pentru că credeai că te avantajează, ai considerat-o o “afacere bună” si ai acceptat-o, odată cu constrângerile și jocurile de putere ce au venit cu rolurile de parteneri oficiali.

Până nu te intorci la decizii corecte – pe care le simți prin sentimentul demnității (împăcării cu sinele) pe care îl vei trăi în momentul în care vei lua acele decizii – nu o să îți poți baza o relație pe onestitate, colaborare și plăcere așa cum îți dorești de fapt să fie relația ta. Controlul duce la forțări și suferință (sau plictiseală în cel mai bun caz). Oferirea libertății și corectitudinea în decizii duce la relații plăcute cu oameni care se cunosc in profunzime.

Desigur că libertatea nu este confortabilă la început, pentru că vom pierde tot ce obținem prin forțări, obligații și învinovățire.

De asemenea onestitatea față de faptul că am folosit aceste strategii pentru a forța … este extrem de neplacută pentru orgoliul nostru, care s-a atașat de rolul de victimă superioară moral. Deci integritatea doare și costă. Însă asta înseamnă integritate: să fi corect și când te doare și te costă. Nu doar când îți convine.

Corectitudinea e libertate, incorectitudinea este forțare.

Dacă alegi să acționezi corect în toate deciziile unde până acum forțai, o să vezi imediat cât potențial există într-o viață traită integru. Ce poți să simți în fiecare moment atunci când acționezi congruent cu ceea ce ești, când spui ceea ce faci, când îți corectezi atât cât poți greșelile, când îți recunoști limitele, și faci doar ce îți place și poți, cu ceea ce ai. 

Asta e o viață trăita pe bune.

Adevăratul secret al relațiilor de succes

Dacă îți dorești relații plăcute și durabile cu cei din jur, poți obține asta respectând o singură regulă: cooperarea este opțională.

Dar să începem cu începutul.

Ce este de fapt o relație?

Relațiile dintre doi (sau mai mulți) oameni constă în lucrurile (scopurile) pe care le avem în comun, adică situațiile de viață în care cooperăm, pentru că ne dorim același lucru. Aceste situații sunt ușor de identificat: atunci când facem cuiva o propunere, și primim un răspuns afirmativ, avem de-a face cu o situație de cooperare. Când raspunsul este orice altceva decât „Da”, asta arată că celălalt nu își dorește același lucru ca și mine, deci nu putem colabora pe acel aspect.

Când ne dorim lucruri diferite o colaborare nu este posibilă.

Dacă eu vreau să îmi cumpăr o casă care să îmi placă mie, iar soția dorește să cumpărăm o casă care să ne placă la amândoi, atunci avem scopuri diferite.

Când îmi dau seama că avem scopuri diferite, am două alternative în funcție de intențiile mele:

  • Intenția de cooperare: îmi văd de scopul meu singur, sau cu alte persoane interesate de același lucru ca și mine
  • Intenția de exploatare: încerc să îl forțez pe celălalt să facă ceea ce vreau eu, chiar dacă nu își dorește același lucru

În primul caz accept situația (incompatibilitate de scopuri) și îmi văd singur de treabă, iar în al doilea caz încerc să profit de celălalt, să-l exploatez, să îl forțez să facă ce îmi doresc eu, chiar dacă asta îl dezavantajează (dacă trebuie să pun presiune e evident că pe celălalt îl dezavantajează – nu e nevoie să forțezi un om să-și urmeze interesele).

Forța și presiunea relevă intențiile de exploatare

Forțez pe cineva atunci când reacționez cu furie sau presiuni în momentul în care sunt refuzat. Este vorba de o atitudine de genul „Nu mă interesează ce vrei tu, fă ce vreau eu altfel o pățești”.

Forțez pe cineva atunci când îmi ascund dorința de a profita în spatele aparentelor de cooperare. Justificările, explicațiile, negocierile și compromisurile sunt doar strategii subtile de a pune presiune, atunci când nu accept refuzul celuilalt.

Forțez pe cineva atunci când mă folosesc de orice altă tehnică înafara exprimării clare și directe a intențiilor și scopurilor mele reale.

Forțarea arată că nu mă interesează să cooperez, ci doar sa obțin cât mai mult de la tine, folosind orice tehnică și exploatând orice slăbiciune.

Cei mai abili dintre exploatatori își vor ascunde intențiile reale în spatele aparențelor de cooperare – ipocrizia nu este altceva decât exploatare sub masca cooperării.

Cum ne dăm seama dacă cineva cooperează pe bune sau este ipocrit?

Exista un element esențial al cooperării reale, care nu poate fi falsificat: cooperarea reală este opțională.

Un om care îți dorește binele (care nu vrea să te exploateze) va încerca să descopere ce anume are în comun cu tine, adică să descopere pe ce aspecte poate colabora cu tine. Restul le va lăsa deoparte.

Un om care vrea să profite maximal de tine (care vrea să te exploateze) va încerca constant să se pună într-o poziție de putere (de exemplu prin a te face dependent de el financiar sau emoțional) pentru a avea cât mai multe pârghii pentru a te constrânge. Vinovăția ta și rușinea ta sunt astfel de pârghii pentru cei care vor să profite de tine. (Te simți vinovat sau rușinat pentru că imaginea pe care ți-ai creat-o este, de fapt, falsă.)

Dacă spun „Cooperarea este obligatorie” nu fac altceva decât să te forțez să faci ce vreau eu. Însă cooperarea reală exclude prin definiție forțarea.

Dacă cooperăm și avem aceleași scopuri, atunci de ce ar fi nevoie să te oblig să cooperezi? Nu e puțin ciudat? E clar ca cel puțin unul dintre cei doi care pretind că cooperează, vrea de fapt să exploateze relația, deci are scopuri ascunse (adică e ipocrit).

Cel mai bine poți să observi intențiile celuilalt în momentul în care îl refuzi.

Orice presiune în fața unui refuz relevă intenții de exploatare.

Bine-bine veți spune, păi asta înseamnă că majoritatea relațiilor mele sunt pline de intenții de exploatare, în majoritatea momentelor.

Exact așa stau lucrurile.

De ce credeți că rata divorțurilor este de 50%? De ce credeți că oamenii se grăbesc să se căsătorească deși rata infidelității în cuplu este între 24% și 75%? De ce ne certăm, de ce facem depresie și atacuri de panică?

Ipocrizia, calculele de profit, frica de a fi descoperiți ca profitori și impostori, rușinea, vinovăția și deprimarea sunt doar consecințele relațiilor pline de exploatare în care ne aflăm. Până când nu ne vom rezuma relațiile la aspectele pe care le avem în comun (adica la cooperare), și până când nu vom renunța să acționăm pe baza intențiilor de exploatare în TOATE relațiile noastre, fie ele de cuplu, familie, prietenie sau afaceri, NU VOM AVEA LINIȘTE. Recunoașterea propriei ipocrizii nu este un pas ușor sau confortabil, însă este singurul mod în care ne putem întoarce la demnitate, prietenie și integritate.

Cooperarea este opțională.

Ce zici?