Ești sigur că vrei o relație serioasă?

La ce ne referim de fapt când spunem „relație serioasă”? Care este diferența dintre relațiile „serioase” și cele „neserioase”?

O relație „serioasă” este o relație în care ne simțim îndreptățiți să pretindem ca partenerul să ne facă pe plac, și să își asume rolul de partener oficial, împreună cu obligațiile ce vin cu acest rol.

Cei care se grăbesc să facă un angajament rapid, și își presează partenera să „oficializeze” relația se consideră mai câștigați din această afacere și doresc „semnarea contractului” pentru a-și asigura profitul pe viitor: „Nu vreau să pierd vremea cu o relație care nu duce nicăieri!” – adică chiar dacă relația e placută și mă încarcă de energie, ea este „pierdere de vreme” dacă nu există un contract prin care celălalt să poată fi obligat să îmi facă pe plac, chiar și atunci când nu își dorește asta.

Intenția de a profita de partener se vede și prin faptul că mă folosesc de naivitatea și vinovăția celuilalt pentru a-l constrânge la un angajament. Asta pot face cel mai bine amenințând imaginea de care celălalt s-a atașat: „Doar nu ești genul de persoană neserioasă care nu vrea să se căsătorească?” – adică „ești un om rău, neserios, superficial dacă nu faci ceea ce vreau eu”.

O altă strategie este să îl tentăm pe celălalt să își vândă libertatea pentru sex sau alte „beneficii”:  „Nu fac sex decât dacă suntem într-o relație oficială”. „Te iau în vacanță cu mine doar dacă suntem un cuplu oficial”.

De ce ar fi nevoie de aceste presiuni și amenințări, dacă angajamentul e ceva natural?

Adevărul e că ne dorim să facem un angajament doar atunci când considerăm partenerul mai atractiv sau mai puternic decât noi. Nu ne grăbim deloc să oficializăm relația când ne considerăm superiori partenerului.

Angajamentul este o metodă social acceptată de a controla o persoană pe care o considerăm mai puternică decât noi. De ce ar fi nevoie de promisiuni și angajamente, dacă celălalt se simte bine în compania mea? O să își dorească să continue relația în mod natural, nu?

Singurul motiv pentru care vreau un angajament este ca celălat să nu poată pleca, în momentul în care exact asta își dorește.

În plus, mi se pare destul de probabil ca partenerul să se răzgândească, pentru că stiu că am facut multe din promisiunile mele doar ca să obțin acel angajament.

Însă dacă am „prins” partenerul cu un angajament oficial nu mai trebuie să îmi joc rolul (si pot fi eu însumi), pentru că acum nu mai poate da înapoi. Din acest motiv relația are de suferit în urma căsătoriei: măștile au căzut, și acum vedem cum este partenerul în realitate. În cel mai fericit caz (adica dacă relația e construită pe baze de integritate și libertate) căsătoria nu va avea nici un efect asupra relației partenerilor. Insă de cele mai multe ori efectul casatoriei este dezvaluirea intențiilor reale ale celor doi: obținerea profitului maximal din relație.

Deznodământul inevitabil al „relațiilor serioase”

„Relațiile serioase” se bazează pe angajamente și presiunea socială pe care o folosesc să constrang partenerul să ramână în relație.

Conflictul apare atunci când ne dorim în mod clar lucruri diferite, însă încerc să forțez partenerul să facă ceea ce îmi doresc eu. „Munca la relație”, „iubirea” și angajamentul devin astfel argumentele pe care le folosesc atunci când vreau să te forțez sa faci ceva ce nu vrei în mod natural.

Celălalt îmi va face pe plac (și se va trăda pe sine) doar dacă se consideră mai câștigat din relație – ceea ce arată că și partenerul dorește să profite, și deocamdată îi convine schimbul. Cu cât certurile devin mai aprinse și conflictul mai puternic – cu atât ne considerăm mai mult într-o poziție de putere (adică presupunem că partenerul nu poate ieși din relație) – și cu atât vom avea pretenții mai mari.

Orice compromis, orice negociere politicoasă de la începutul relației va degenera în lupte pentru putere ce vor conține tot mai multe manipulări, șantaj emoțional si agresivitate. Este inevitabil, având în vedere intențiile cu care s-a început relația.

Oficializarea relației e doar o strategie de a obține controlul asupra unui partener pe care îl consider superior, și care mă validează. Desigur că dacă îmi dau seama că m-am înșelat, și de fapt partenerul nu este atât de grozav (adică m-a păcălit el pe mine) „iubirea” dispare foarte subit și îmi iau tălpășița.

Un alt deznodamant, și probabil cel mai întâlnit la „cuplurile de succes” ține de trădarea propriei ființe la ambii parteneri, și compromiterea propriilor nevoi pentru imaginea socială și validarea poziției de superioritate. Sunt aceia care cooperează (!) doar pe menținerea imaginii sociale, în rest fiind doi străini care abia se suportă. Imaginea publică este impecabilă, desigur.

Cum arată „relațiile neserioase”?

Prin relațiile „neserioase”, așa cum spune și numele, nu caut validarea socială și aprobarea societății, și de aceea nu pot pretinde partenerei să îmi facă pe plac, atunci când ea nu își dorește asta. Asta mă pune în situația delicată de a-i oferi o experiență placută, confort și relaxare, dacă doresc să-și împartă timpul cu mine, având în vedere că nu pot să o constrâng prin vinovăție și amenințări la imagine.

Neexistând garanții sau vreo presiune dată de asumarea unui angajament, amândoi vor face ceea ce simt că au nevoie în fiecare moment. Acolo unde va exista o compatibilitate reală, timpul petrecut împreună va fi plăcut, și amândoi vor căuta să repete experiența în mod natural.

Dacă însă în urma abandonării manipulării, presiunilor sociale și a obligatiilor, partenerii nu mai doresc să petreacă timp împreaună, înseamnă că de fapt nu aveau mare lucru în comun, înafara preocupării cu imaginea proiectată în societate.

Așa-numitele “relații serioase” sunt deseori doar lupte surde pentru putere între indivizi care se folosesc de orice strategie pentru a constrânge partenerul sa le facă pe plac. Însă doar pentru că o strategie este permisă social, nu înseamnă că este o idee bună. Ipocrizia și intenția de a profita la maxim de partener ne vor conduce spre relații cu persoane care vor exact același lucru, iar deznodământul relației va fi pe măsură.

​Sentimentul de vinovăție

Ce este sentimentul de vinovăție? De unde vine această emoție? Este un lucru bun sau rău să te simți vinovat? Care este alternativa?

Care e frica ta cea mai mare?

Dacă ai raspuns “să dezamăgesc oamenii la care țin” – citește în continuare, acest articol te privește personal.

Nu poți să te temi că dez-amăgești pe cineva, decât dacă până acum nu te-ai preocupat să îl amăgești prin poveștile pe care i le-ai spus despre tine. Dez-amăgirea este doar revenirea la realitate, adică la ceea ce ești de fapt, dincolo de imaginea pe care încerci să o proiectezi. Desigur că asta nu e deloc plăcut, mai ales dacă până acum ai investit mult în acea imagine.

Ce este imaginea?

Imaginea este preocuparea cu ceea ce cred ceilalți despre tine. La nivel subiectiv, imaginea este povestea pe care îți place să ți-o spui despre tine, și pe care deseori o exersezi în mintea ta. Dacă te surprinzi în momente în care spui “Vreau să fiu un om bun” sau “Vreau să fiu un om altruist” – atunci vrei să te definești printr-o poveste frumoasă, adică o imagine care te face să pari într-un anume fel. În timp poți să te atașezi și sa începi sa ții la această poveste, ceea ce te pune în dificultate în momentul când comportamentul și alegerile tale îți arată că acea poveste nu este adevărată.

Vinovăția este direct cauzată de imaginea de care ne-am atașat

De fiecare dată când te simți vinovat sau rușinat, este din cauză că încerci să proiectezi o imagine (falsă) – și ceea ce tocmai ai făcut nu se potrivește cu ceea ce spui despre tine.

Dacă spun despre mine că sunt o persoană fidelă, mă voi simți rușinat și vinovat atunci când îmi va fi descoperită o infidelitate (fie ea și doar în gând). De asemenea, orgoliul (sau pretențiile mele de superioritate) se manifestă prin furia care mă cuprinde când cineva îmi dezvăluie adevăratele intenții (vreau să am mai mulți parteneri) și ipocrizia față de aceștia (fiecare parteneră trebuie să fie fidelă față de mine). Astfel vinovația și orgoliul sunt strâns legate, pentru că au la bază povestea pe care o spunem despre noi, care ne justifică (aparent) superioritatea morală în fața celorlalți.

Ipocrizia educată

Multe persoane educate spun că chiar dacă nu ne ridicăm la înălțimea propriilor valori (adică a propriilor povești despre sine), totuși e bine să le avem, pentru că acestea devin niște aspirații, care ne motivează să ne schimbăm. Adică deși suntem în realitate motivați de profit și orgoliu, noi ne dorim să fim corecți și integri, și atunci e bine să spunem asta despre noi, ca să ne amintim că tindem spre integritate.

Asta e doar apă de ploaie. Și e și foarte ușor de dovedit. Cum reacționează acești „aspiranți la integritate” în momentul în care cineva le scoate în evidență o ipocrizie din comportamentul lor? Dacă reacționează cu furie și cu razbunare asupra celui care le-a stricat imaginea, înseamna că de fapt sunt ipocriți, și nu îi interesează deloc să fie corecți, doar să pară corecți. Dacă reacționează cu smerenie, bun simț și cu corectarea imediată a abaterii, atunci putem vorbi despre o aspirație reală spre integritate. Restul sunt povești de adormit copiii.

De unde vine preocuparea cu imaginea?

Atunci când parinții se preocupă cu proiectarea unei imagini de „parinte bun” aceștia se vor folosi de copil pentru validarea pretențiilor de superioritate morală. Această motivație a părinților este evidentă în formulări de genul „Mă faci de rușine”, și a strategiilor de manipulare a copilului prin apel la imagine „Ce o să spună lumea dacă nu ești cuminte?”, „Ești un copil rău dacă nu faci ce vreau eu.”. În plus, ipocrizia părinților în momentele în care fac morală copiilor, atunci când ei înșiși nu aplică acele principii, îi invață pe copii că nu conteaza ce faci, atâta vreme cat îți afirmi superioritatea prin ceea ce spui, sau bârfindu-i pe ceilalți.

Chiar motivațiile din spatele deciziei de a avea copii sunt deseori validarea imaginii părintelui prin succesul copiilor („Vreau un copil care să mă facă mândru”, „Vreau să fiu un părinte mai bun decât părinții mei”).

Astfel imitându-ne părinții, devenim preocupați de imagine și validarea orgoliului, pentru că aceștia ne-au învățat să ne definim prin aparențe (ce cred alții despre noi), iar apoi ne-au manipulat amenințănd povestea pe care ne-au spus-o despre noi („Ești un copil rău daca nu faci ce vreau eu.”). Astfel vinovăția și rușinea sunt resorturile pe care le folosesc ceilalți ca să ne manipuleze, și reușesc asta pentru că noi ne-am atașat de o poveste care –  în mod evident – este falsă.

Ce sunt în realitate?

În momentul în care ne dăm seama că imaginea este doar o poveste la care ținem și nimic mai mult, poate apărea o stare de confuzie legată de propria persoană. Ce sunt eu de fapt? Dacă cineva m-ar pune să mă descriu, ce ar trebui să spun, dacă nu aș mai lucra la acea poveste falsă? Până la urmă care este adevărul despre mine?

Asta poți să știi doar uitându-te în profunzime la motivațiile tale și luând decizia conștientă să nu mai acționezi pe baza impulsurilor motivate de orgoliu și profit. Ce rămâne în momentul în care nu te mai trădezi pentru orgoliu și beneficii este ceea ce ești în realitate.

Uite un exercițiu de imaginație: cum te-ai comporta dacă nu ți-ar mai păsa ce cred ceilalți despre tine? Asta ești în realitate.

Dacă aceasta idee ne înspăimantă este pentru că motivațiile noastre sunt bazate doar pe imagine și nu înțelegem de ce s-ar comporta cineva corect, atunci când imaginea nu mai este ceva de care să ne pese. Asta relevă faptul că vreau să profit cât mai mult și de fapt doar pozez ca persoană care cooperează. (vezi acest articol pentru detalii).

Eșecul

Dacă avem o angoasă față de eșec sau față de a greși este pentru că în trecut am fost penalizați aspru pentru orice abatere care strica imaginea părintelui. Pedeapsa poate fi fizică, deși deseori părintele doar învinovățește copilul prin dezamăgirea, furia sau rușinea pe care o afișează în momentul în care copilul greșește. În aceste momente copilul este privit doar ca o extensie a ego-ului părintelui, și este folosit pentru validarea imaginii acestuia.

Astfel copilul crește cu ideea că greșeala este ceva inacceptabil, și că trebuie înlăturată complet, fie prin a te strădui mai mult, fie prin a ascunde eșecurile sau a da vina pe ceilalți. Perfecționismul este astfel doar expresia pretențiilor de superioritate ale părinților, care devin orgoliile și pretențiile copiilor – prin imitație.

Ce este de fapt o greșeală?

E important să înțelegem ce este de fapt o greșeală, dincolo de orgoliile, pretențiile și poveștile pline de grandoare și importanță pe care le spunem despre noi.

O greșeală reflectă doar o așteptare pe care o aveam, care s-a dovedit că nu era, de fapt, în concordanță cu realitatea.

Greșeala = neatenție. Atât.

Minciuna cu care suntem manipulați de cei mai abili și mai ipocriți decât noi este că eșecul este greșit, anormal – când de fapt eșecul este singurul mod în care putem învăța faptul că percepția noastră asupra realității este incompletă.

Părinții critică eșecul doar pentru că se folosesc de succesul copiilor pentru a-și valida orgoliul. Abordarea corectă a unui părinte care nu caută să se valideze prin copiii lui, este să atragă atenția asupra percepției incomplete a copilului, și să o completeze acolo unde părintele vede lucrurile mai clar. În situația în care nu știe cum să îl ajute, abordarea corectă este să își recunoască aceasta limită personală, fără să dea vina pe copil pentru o limită care este, în definitiv, a sa (a părintelui).

Responsabilitatea

Când ne dăm seama că vinovăția este doar expresia orgoliului și a preocupării cu proiectarea unei imagini false, reacția corectă in fața unui eșec sau a unei greșeli este simplă: asumarea consecințelor deciziilor noastre. Cu atât mai mult cu cât acele decizii au fost luate cu inconștiență. Citește și articolul despre responsabilitate.

Neatenția noastră când am luat decizia va avea consecințe asupra noastră și asupra celorlalți, și e important să ne asumăm aceste consecințe. Atât.

Odată ce ne asumăm consecințele deciziilor noastre devine evident că acolo merită să lucrăm pe viitor (la decizii). Concret, a fi conștient și lucid înseamnă să înțelegi aceste consecințe, și să îți iei deciziile luând în considerare ce urmează să se întâmple.

Exemple:

Atunci când ÎMI DAU SEAMA că dacă presez partenerul și îl fac să se simtă vinovat, de fapt calitatea relației va scădea și celălalt se va îndepărta (sau mă va manipula cu aceiași strategie iar relația se va transforma într-un război pentru putere), atunci mă voi gândi de două ori dacă merită să îl fac să se simtă vinovat pentru a-l obliga să facă ce vreau eu – având în vedere consecințele care vor urma.

Când stau într-o relație toxică sperând că celălalt își va da seama într-un final ce persoană grozavă sunt, greșeala constă doar în neatenția asupra unor adevăruri inconfortabile:

  1. Am decis să mă victimizez (să pozez în victimă) ca să am putere să îl constrâng prin vinovăție să facă ce vreau eu
  2. Am decis să nu plec din această relație toxică, pentru că nu vreau să îmi asum responsabilitatea propriei vieți
  3. Am decis să păstrez aparențele unei relații de succes, sacrificându-mi viața pentru validarea pe care o primesc de la cei care nu știu ce se întâmplă de fapt.

Responsabilitatea constă în asumarea consecințelor acestor decizii (pe care le fac eu, nimeni nu mă poate obliga să fac ceva ce nu vreau), sau reconsiderarea acestor decizii, desigur asumându-ne și consecințele ce vor urma (vom pierde imaginea „de succes” și beneficiile câștigate pe nedrept).

De fapt toate deciziile pot fi rezumate la:

  1. Aleg să îmi vând viața, relaxarea și prietenia pentru imagine, superioritate, orgoliu și beneficii câștigate pe nedrept, sau
  2. Aleg să pierd o imagine falsă, împreună cu beneficiile nemeritate asociate ei, pentru a duce o viață în concordanță cu ceea ce simt că sunt, fără să mă compromit, alături de oameni care își doresc compania mea pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce par.

În definitiv toți facem doar ceea ce vrem, și fiecare vom suporta consecințele deciziilor noastre, fie că ni le asumăm, fie că nu.

Nevoia de control

De ce vrem certitudine și siguranță absolută? Ce se ascunde în spatele nevoii de a-i controla pe ceilalți, de a ne controla viața sau de a avea siguranță (financiară sau de sănătate) absolută?

De ce vrem controlul?

Pentru că lipsa controlului este înspăimantătoare, în momentul în care crezi că toată lumea îți vrea răul.

Anxietatea în care trăim este consecința lipsei de putere pe care o avem asupra realității înconjuratoare: Frica de a nu fi părasiti (pentru că de fapt nu ne ține nimic real împreună), frica de a ne îmbolnăvi (pentru că nu ne-am preocupat de loc pe bune de sănătatea noastră), frica de a nu fi descoperiți ca slabi, ipocriți și superficiali (atunci când simțim undeva că exact asta suntem).

Precuparea pentru putere și control relevă lipsa de încredere pe care o avem în corpul nostru, în ceilalți, și în definitiv, în viață. Lipsa de încredere nu este altceva decat frica ca ceilalți să nu profite de noi și relevă de fapt – atenție – intenția noastră de a profita cât mai mult de ceilalți și de viață. Intenția de a scoate cât mai mult de la corpul meu, preocupându-mă cât mai puțin de el. Intenția de a obliga, constrânge și lega cât mai mulți oameni de mine, astfel încât să mă pot folosi oricand de ei, ca un stâpân. Și intenția de a face cât mai mulți bani, pentru a-mi putea păstra pozitia de putere.

Nu am nevoie de putere și control atunci când sunt integru, atunci când îmi asum conștient consecințele fiecărei decizii pe care o fac. În definitiv nimeni nu ne poate obliga să facem nimic, iar toate compromisurile pe care le facem în viața sunt fie pentru că alegem să ne păstram o imagine (falsă) în ochii celorlalți, fie pentru că alegem să ne păstram beneficiile pe care știm că nu le merităm.

Problema e că, de fapt, nu ai niciun control. Oricâți bani ai avea, oricâte asigurări ai primi din partea partenerului, oricât de sănătos ai fi, nu ai niciodată 100% siguranța că lucrurile vor fi așa cum vrei tu. Cu cât vei lucra mai mult la a obține controlul, cu atât vei fi mai anxios. La fel și în cuplu: cu cât limitezi mai mult libertatea partenerului, cu atât vei avea mai puțina încredere în el.

Soluția pentru anxietate e sa renunți la control, adica la intențiile de a profita de ceilalti, de a întoarce lucrurile în favoarea ta. Abia după ce îți cureți intențiile de orice motivații de profit, vei incepe să ai încredere în ceilalți și în lume.

Ce poți să faci practic ca să renunți la control

Preocupă-te cu integritatea în toate deciziile tale. Întreabă-te constant “Care e cea mai integră, corectă decizie pe care pot sa o iau acum?”.

Integritatea este procuparea pentru cooperare în relatii, nu doar declarat, ci în mod real. Ceea ce faci acum este sa încerci să profiți cât mai mult, ascunzându-te în spatele unei imagini de om corect, care cooperează.

Lipsa de încredere, anxietatea si dorința de a controla lucrurile vin din asumția că și ceilalți fac același lucru, si atunci singura soluție e să stai vigilent, cu ochii pe ei.

Iată cum profiți în prezent:

Când te cerți cu cineva încerci de fapt să îl forțezi pe celălalt să facă ceea ce evident NU își dorește să facă – ci dorești să facă ceea ce vrei TU. Pe scurt: „faci ce vreau eu, nu faci ce vrei tu”. Poți să-i spui cum vrei, însă asta nu e cooperare, ci e preocuparea pentru a profita cât mai mult de celălalt.

Argumentele sunt metode de „convingere” (de fapt forțare) a celuilalt, la fel ca reproșurile, compromisurile și negocierile.

Justificările sunt doar preocuparea cu menținerea imaginii de persoană „bună” sau „corectă” la fel ca și pozarea în victimă sau apelul la „sacrificiile” din trecut (ex. „uite câte am făcut eu pentru voi”).

Aceste „sacrificii” sperăm să îi oblige pe ceilalți la cât mai multe compromisuri, ascunzând faptul că în realitate am făcut doar ce ne-am dorit, și nu ne-am sacrificat pentru celălalt ci pentru propriile interese: fie ne doream menținerea unei imagini (false), fie urmăream niște beneficii (profit) pentru care ne-am trădat și compromis. Incercăm astfel să plasăm responsabilitatea pentru aceste decizii pe celălalt (numindu-le „sacrificii”) – sperând sa îl forțăm prin vinovăție să-și trădeze la rândul lui integritatea, pentru a-și păstra imaginea de „om bun”. Dacă celălalt se va compromite și va ceda, ne vom confirma puterea asupra lui, și îl vom folosi în continuare profitând de naivitatea sau procuparea sa pentru imagine.

E evident că folosind aceste strategii de manipulare voi rămâne înconjurat doar de oameni similari mie, care intenționează să profite de mine cu prima ocazie sau slăbiciune, si care sunt dispuși să se trădeze tocmai pentru că se considera ei mai câștigați. Aceasta este lupta pentru putere și control – lupta pentru cine profită mai mult din relație.

Iată cum renunți la control:

Renunță să îți mai forțezi partenerul să facă ceea ce, evident, nu își dorește să facă. Renunță să mai faci apel la argumentări, vinovăție, angajamente și „iubire” pentru a-l presa să facă ceea ce nu își dorește. În definitiv o relație se poate construi doar pe compatibilitătiCompromisurile si angajamentele sunt doar strategii de a controla un partener – pentru a putea profita de el nestingherit.

Renunță să încerci să profiți cât mai mult din contractele și relațiile tale de afaceri – punând în loc o precupare pentru o relație de afaceri bazată pe integritate. Concret, asta înseamnă să te preocupi cu un schimb corect, echitabil – adică să ceri atâți bani cât merită ceea ce oferi tu, indiferent de cât e celălălt dispus să plătească.

Preocuparea cu profitul maximal înseamnă că o sa pun presiune și o sa încerc să te manipulez (prin validarea orgoliului, apelul la imagine și alte strategii de marketing) pentru a te forța să platești cât mai mult, indiferent de valoarea produselor/serviciilor mele. Dacă însa evaluez corect ceea ce vând, nu mă voi preocupa cu negocieri (pe care să le câștig în avantajul meu), ci cu creșterea calității produselor și serviciilor mele, și atunci pot să cer mai mulți bani pentru că ele sunt în realitate mai eficiente.

Abordarea integră în afaceri este foarte simplă: Vrei mai mulți bani? Fă o treabă mai bună. Dacă faci o treabă suficient de bună, vor trage oamenii de tine ca să îți dea bani pentru ceea ce faci.

Nu poți să dormi liniștit decât dacă ești integru. Nu vei putea să scapi de anxietate fără sa cureți relațiile tale de ipocrizie și de deciziile motivate de profit și imagine. Nu poți să fi împăcat cu ideea ca vei muri la un moment dat (frica de boală și de moarte), decât dacă începi să îți trăiești viața conform cu ceea ce simți și ceea ce ești, fără să te mai trădezi pentru imagine sau bani. Iar asta înseamnă să renunți la putere și control, înlocuindu-le cu încredere, integritate, onestitate în intenții si apreciere pentru tot ceea ce primești. În definitiv atât viața cât și oamenii nu îți datorează nimic.

Motive reale și justificări de suprafață

De ce ne certăm? De ce nu înțelege punctul meu de vedere? De ce m-a părăsit? De ce nu mă mai iubește? De ce trebuie să fac ce vor părinții mei? De ce trebuie să mă tot justific?

De ce întrebăm de ce?

Încă de la vârste foarte mici copiii încep să conteste autoritatea părinților și să pună la îndoială motivele pentru care li se interzic diverse lucruri. Asumția în aceste cazuri este că ei (copiii) nu înțeleg că le vrem binele, așa că în cele din urmă suntem forțați să recurgem la o demonstrație de putere: “pentru că așa zic eu”. Dar despre motivațiile noastre în conflictul cu copiii vom vorbi pe larg într-un articol viitor.

Ideea e că în timp copiii renunță la aceste întrebări, nu pentru că obțin răspunsuri definitive, care să le satisfacă curiozitatea, ci pentru că învață că discuția nu duce nicăieri.

Întrebările de tipul “de ce” de cele mai mult ori NU se referă la explicații stufoase care țin de cauzalitate, clarificări științifice sau argumentări logice (decât poate în cazuri rare, la un pahar de vin, sau pentru divertisment).

“De ce”-ul se referă tocmai la motivațiile noastre de profunzime, și pe larg ar putea fi formulat așa: “Ce dorești să obții de la mine în momentul ăsta, și de ce insiști să fac ceva ce nu vreau să fac?”. Aceasta e o întrebare mult mai puțin confortabilă pentru că atacă miezul problemei: de ce m-ai forța să fac ceva împotriva voinței mele?

Răspunsul nu poate fi decât: (1) îți vreau binele – iar asta e foarte ușor de dovedit, sau (2) vreau să mă folosesc de tine – iar asta nu o să recunosc, ci voi inventa justificări și explicații pentru a ascunde adevărul care mă pune într-o lumină neplacută.

Diferența dintre cele două motivații reflectă atitudinea de fond pe care o am față de relații: cooperare sau profit.

Când cooperez în relații vreau să descopăr ce ne dorim amândoi, ca să facem lucrul acela împreună (pentru că e mai plăcut și mai eficient să îl facem împreună). De exemplu dacă vreau să cooperez în sex, voi căuta acele poziții/activități/preferințe/etc pe care le avem în comun, pentru a ne bucura de ele împreună. Intențiile de cooperare sunt ușor de comunicat oricui, indiferent de inteligența sau nivelul de educație (“Vrei?”, “Da”). Exprimarea directă a intențiilor de cooperare duce imediat și fără excepție la o atmosferă de relaxare și confort, decât dacă unul (sau amandoi) au de fapt intenția de a profita de celălalt. Daca intenționez să cooperez și celălalt nu, îndepartarea fără resentimente este cea mai bună abordare, cel puțin până celălalt este dispus să coopereze (cooperarea este o opțiune personală a fiecaruia, nu o obligație). Dacă nu mă îndepărtez când văd că celălalt vrea să profite este pentru că de fapt și eu intenționez să profit, și mi se pare normală atitudinea celuilalt – pentru că și eu o am. În plus, cred că o sa ies câștigat din competiția pentru profit, pentru că mă văd cu mai multă putere.

Când urmăresc profitul în relații voi încerca să obțin cât mai mult de la ceilalți, oferind cât mai puțin. Scopul acesta nu poate fi declarat, astfel încăt mă vad obligat să mă justific și explic – să mint – pentru a nu fi descoperit ca persoană care profită. E evident de ce acel “de ce” e foarte inconfortabil pentru o persoană care vrea să profite. Victimizarea, sacrificiul, învinovățirea, reproșurile și amenințările sunt doar câteva strategii ale celor care vor să profite de o altă persoană, folosind vulnerabilitățile celuilalt ce țin de imagine (“Ești un ticălos, nu mă iubești, nu îți pasă de mine, toată lumea o să afle că m-ai înșelat”) sau de dependența financiară sau emoțională a celuilalt (“Nu mai vorbesc cu tine, ne despărțim, nu îți mai dau bani”, etc). Orice presiune relevă intenția de a profita și a ne folosi de celălalt, având în vedere că îl fortam să facă ceva ce nu vrea, de fapt, să facă.

Răspunsuri de profunzime

Iată niște întrebări care țintesc motivele noastre de profunzime, și la care probabil până acum ați auzit doar răspunsuri care se bazează pe justificări de suprafață:

De ce ne certăm?
Pentru că vrem să forțăm (să profităm) unul de celălalt. Dacă am avea o atitudine corectă am vedea că celalalt își dorește altceva și ne-am vedea fiecare de treabă noastră. Unde nu există compatibilitate de scopuri (reale, nu declarate) nu poate exista cooperare.

De ce nu înțelege punctul meu de vedere?
Pentru că nu îl interesează punctul tău de vedere. Vrea altceva. De ce ai vrea să îl forțezi să facă ceva ce nu vrea să facă? Dacă i-ai vrea binele ai colabora luând în vedere scopurile celuilalt, sau ți-ai vedea de treabă (dacă aveți scopuri incompatibile).

De ce m-a părăsit?
Pentru că o relație cu tine nu era ceea ce își dorea. Incapacitatea de a înțelege de ce cineva nu își mai dorește o relație arată cât de rupți suntem de realitatea interioară a partenerului. Această realitate interioară nu ne-a preocupat niciodată decât superficial, sau doar în momentele în care ne erau amenințate beneficiile care ne veneau de la el/ea.

De ce nu mă mai iubește?
Întrebarea asta de obicei nu are nimic de-a face cu iubirea. E de fapt întrebarea “de ce nu mai face ceea ce doresc eu?”. Pentru că nu mai ai puterea să constrângi partenerul, iar acum el face doar ceea ce își dorește. Atunci când nu mai ai putere să obligi partenerul să facă ce vrei tu – ai ocazia să îl cunoști așa cum e în realitate, și să descoperi compatibilitățile reale dintre voi (dacă există). Sau poți să cauți alt partener mai naiv sau controlabil asupra căruia să ai puterea să îl constrângi – însă acea relație te va plictisi (dacă vei obține controlul absolut asupra unui partener care e dependent) sau va avea un deznodământ similar (dacă raportul de putere se inversează).

De ce trebuie să fac ce vor părinții mei?
Pentru că dorești să te folosești în continuare de beneficiile pe care le primești de la ei. Poți oricând să îți asumi independența și să faci ce vrei tu, dar alegi în schimb să faci compromisuri pentru profitul pe care îl obții de la ei.

De ce trebuie să mă tot justific?
Nu trebuie 🙂
Fă ce vrei, și asumă-ți consecințele deciziilor tale.

O discuție dificilă despre încredere

Ce este încrederea? De ce nu avem încredere în ceilalți? Cum putem să ne creștem încrederea în partener? Ce pot să fac dacă sunt mințit?

Încrederea este un concept destul de larg, care permite diferite interpretări, în funcție de intențiile celui care vorbește despre asta. Dacă intențiile mele sunt oneste, prin încredere înțeleg o relație în care îmi cunosc foarte bine partenerul, și în care predomină o atmosferă de colaborare (ca o consecință a recunoștinței pe care o simțim față de ceea ce ne oferim reciproc).

Dacă intențiile mele sunt să obțin cât mai mult profit în relație, “încrederea” se va referi la capacitatea mea de a controla partenerul, sau la dependența acestuia față de mine – adică o situație care mă face să stau liniștit și relaxat că pot să profit în continuare de el sau de ea.

Puteți evalua în care situație vă aflați uitându-vă sinceri la motivațiile voastre, sau mai evident (și mai puțin confortabil) la cantitatea de conflict din relație, conflict care relevă războiul pentru putere și intențiile de profit ale amândurora.

De ce nu am încredere în ceilalți?

Pe scurt: pentru că știu ca interesele lor sunt să profite de mine, și atunci trebuie să stau vigilent și cu ochii pe ei pentru a preveni o situație în care să fiu “păcălit”. Întrebarea evidentă este, până la urmă, de ce stau într-o relație cu cineva care știu că intenționează să profite de mine cu prima ocazie? Simplu: pentru că și eu vreau același lucru.

Exemplu: Multă lume spune că o relație exclusivă este ceva foarte important pentru ei, însă nimeni nu discută în detaliu ce înseamnă acea exclusivitate. Unde este exact limita exclusivității? Un flirt cu altcineva? O îmbrățișare? Un telefon la ora 1 noaptea? Și mult mai dubios, de ce nu discutăm aceste detalii, având în vedere că exclusivitatea e “foarte importantă”?

Cum ar fi ca un manager, atunci când face un contract, să lase afară din contract tocmai cele mai importante detalii (preț, termene de livrare, etc) pe motiv că “vedem mai încolo”, sau “mergem pe încredere”? Ar fi un semnal serios de alarmă. Cu toate acestea mi-ar conveni un asemenea contract, daca aș fi într-o poziție de putere (adică dacă trebuie să dau banii doar la sfărșit, de exemplu).

Pe scurt: termenii vagi mă avantajează atunci când mă văd într-o poziție de putere, pentru că îmi permit să îi interpretez în avantajul meu, ca să obțin maximul de profit – și iată intențiile reale.

Încrederea, atunci când intenționez să profit cât de mult pot, se referă strict la puterea pe care o am în relație. Puterea să constrâng, să oblig, și să forțez partenerul să facă lucruri pe care nu vrea de fapt să le facă. Ca mai apoi să justificăm aceste manipulari și forțări prin “trebuie să muncim la relație”. De ce trebuie să muncești? (tu, evident, pentru că dacă situația se inversează eu voi încerca să mă eschivez și să mă justific). Pentru că altfel am terminat-o, sau mă supăr, sau găsesc pe cineva care mă vrea “cu adevarat” – și iată și demonstrarea poziției de putere.

Motivul pentru care nu ai încredere în ceilalți este pentru că nu ai putere asupra lor – și asta relevă intențiile tale de a profita de ei. Nu ai nevoie de putere asupra oamenilor cu care colaborezi, dar ai nevoie de putere asupra oamenilor de care vrei să profiți – altfel riști să profite ei de tine.

Cum putem crește încrederea în partener?

Încrederea reală în ceilalți se bazează pe încrederea în intențiile lor, și nu pe faptul că am mai multă putere decat ei (și implicit pot eu profita de ei, nu ei de mine).

Intențiile celor cu care relaționez reflectă intențiile mele: dacă urmăresc profitul maximal – voi intra în relații cu oameni care caută profit. Dacă urmăresc să cooperez doar pe lucrurile pe care le avem în comun (adică să ne bucuram de lucrurile pe care amândoi ni le dorim, fără să te forțez să faci în plus ceva ce nu vrei) – voi intra în relații cu oameni care sunt interesați doar să coopereze.

Deci DACĂ intenția mea este să cooperez, fără să încerc să forțez relația să fie mai mult decât poate să fie, modul în care pot să cunosc intențiile reale ale partenerului este destul de simplu: îi ofer libertate totală, fără limitări sau constrângeri. Doar așa pot să văd cu cine am de-a face în realitate. Iar dacă văd ceva ce nu îmi place, mă îndepărtez natural, fără resentimente. În definitiv scopul meu în relații este să descopăr DACĂ ne potrivim, și CE ANUME avem în comun ca și compatibilități – pentru că scopurile și intențiile comune sunt de fapt relația noastră.

Dacă mă interesează o relație exclusivă, doar oferind partenerei ocazia să facă ce vrea, pot să vad dacă ea este o persoană exclusivă sau nu. De ce aș vrea să am o relație exclusivă cu o persoană care nu este, de fapt, exclusivă? Pentru că de fapt mă interesează să profit maximal de celălalt, și nu mă interesează cum este sau ce își dorește celălalt cu adevărat. Vreau să pun presiune și să obțin cât mai mult.

Ce pot să fac dacă sunt mințit?

De ce mă minte cineva? Ca să profite de mine, fie că îmi promite ceva ce nu intenționează de fapt să facă, sau ascunde ceva ce a facut în trecut.

În realitate eu sunt cel puțin jumătate responsabil pentru faptul că am fost mințit: am încercat să forțez relația prin reguli și limitări, sugerându-i celuilalt exact cum trebuie să mă mintă, dacă vrea ceva de la mine. “Eu caut doar relații exclusive, cei care vor relații deschise sunt depravați și imorali. Tu vrei o relație exclusivă?” “Desigur draga mea.” – adica bine-bine, cum spui tu.

Dacă îi ofeream libertate totală (fără reguli sau limitări) atunci aș fi văzut mult mai repede cu cine am de-a face. Iar apoi puteam să mă decid daca mă interesează relația sau nu. Însă prin faptul că am creat niște obligații, m-am pus în situația de a fi mințit, doar ca să pot poza mai târziu în victimă (“m-ai mințit ticălosule!”), când de fapt nu m-a interesat nici un moment adevărul. Vroiam doar să profit și să constrâng, iar angajamentele îmi permit să mă victimizez și să reproșez, adică să pasez responsabilitatea deciziilor mele pe partener. E ca și cum aș vrea să adopt o pisică gri, dar aleg cu ochii închiși, spunându-i clar și răspicat ca eu vreau o pisică gri, și apoi când deschid ochii și vad că e neagră, îi reproșez: “da’ eu ți-am spus că vreau o pisică gri!”.

Nu e treaba celorlalți să îmi facă pe plac, e treaba mea să găsesc acei oameni care sunt compatibili cu mine, și asta nu se poate face decât oferind libertate totală.

În concluzie, încrederea nu este altceva decât consecința integrității mele în relaționare, și mai concret: (1) responsabilitatea de a-mi asuma decizia de a mă apropia sau de a mă îndeparta de o persoană – în funcție de gradul de compatibilitate, (2) disponibilitatea de a descoperi compatibilitatile dintre noi oferind libertate totală, și (3) recunoștința pentru tot ceea ce primesc, având în vedere că aș putea foarte bine să nu primesc nimic.

Relațiile de succes

Ce înseamnă o relație de succes? O relație exclusivă? O relație care durează mult? O relație care duce la căsătorie și copii?

Deși deseori ne punem întrebări legate de calitatea relațiilor în care ne aflăm, rareori putem da un răspuns clar, care să ne dea o privire de ansamblu, și care să ne ajute atunci când avem de luat decizii care privesc relațiile noastre (despărțire, căsătorie, mutatul împreună, etc).

În prezent este aproape imposibil să obținem informații sincere despre relațiile celor din jur, pentru că toată lumea încearcă să picteze o imagine ideală, pentru a se înscrie în ceea ce ne spune societatea că ar trebui să se întâmple: relații lungi, exclusive, care duc la căsătorie și copii. Despărțirile sunt considerate „eșecuri” (indiferent cât de plăcută a fost relația care s-a terminat), infidelitățile sunt ascunse și nediscutate (în realitate rata infidelității în cuplu este între 26% și 75% – în funcție de modul în care diverși cercetătorii definesc infidelitatea), iar cei care nu își doresc copii sunt etichetați „egoiști” (deși nimeni nu își investighează propriile intenții când aleg să facă copii).

Toate aceste presiuni și așteptări duc la imagini idealizate (de ex. pe rețelele de socializare, dar și în viața reală) în timp ce adevărul este deseori mult mai trist. Multe cupluri care pozează în cupluri de succes ascund probleme majore și abia se suportă, deși din exterior puțină lume și-ar da seama cum stau lucrurile în realitate.

Adevărul este că o relație exclusivă și de lungă durată nu spune nimic despre calitatea relației și despre ceea ce simt cei din interiorul cuplului. Însă dacă motivația noastră este să avem o imagine bună, asta e tot ce trebuie să obținem. Bifarea câtorva căsuțe ne garantează aprobarea societății și a familiei, daca tot ce își doresc aceștia sunt copii și nepoți cu care „să se mândrească”. Bineînțeles că noi rămânem să trăim cu consecințele deciziilor noastre, iar dacă motivația din spatele acestor decizii ține de imagine, comparația cu ceilalți și dorința de a „intra în rând cu lumea”, consecințele vor fi relații toxice, preocuparea cu păstrarea aparențelor și izolarea care urmează atunci când nu vrem ca ceilalți să afle adevărul.

Cum știu dacă am o relație de succes?

Scopul unei relații este să mă încarce de energie pozitivă, să îmi creeze cât mai multe momente pline de confort și relaxare bazate pe compatibilitățile care se relevă în mod natural. Succesul unei relații ține astfel de cantitatea de plăcere și bună dispoziție pe care relația mi-o creează.

Modul cum este văzută relația din exterior nu are nicio legătură cu o relație de calitate. Desigur că dacă tot ce mă interesează este modul cum sunt văzut, voi defini succesul prin comparații cu imaginea celorlalți și atunci voi alege un partener de invidiat, care „dă bine” și care mă validează prin felul în care arată sau cu poziția sa socială. Obiectificarea femeilor ca obiecte sexuale sau a bărbaților ca obiecte de statut relevă intenția de a ne folosi de partener ca să ne afirmăm superioritatea în competiția pentru imagine și pentru a ne valida orgoliul.

Atunci când renunțăm la o relație care ne încarcă de energie pentru că nu intră în așteptările societății – adică pentru nu ne putem „lăuda” cu ea – arată că suntem dispuși să ne trădăm buna dispoziție pentru imagine. Genul acesta de trădări repetate, adică alegeri prin care ne îndepărtăm de momente plăcute și relații care ne umplu de energie – alegând în schimb aparențe care ne validează orgoliul – duc la o viață lipsită de sens, în care validările superficiale sunt substitut pentru apropiere, conexiune și încredere. Desigur că pe acest teren se vor naște lupte pentru putere, dependențe, orgolii rănite, reproșuri și învinovățiri.

Subiectele dificile cum ar fi exclusivitatea, diverse incompatibilități sau independența în relație nu pot fi abordate într-o relație construită pe aparențe pentru că atacă exact imaginea pe care încercăm să o proiectăm. Însă cu cât există mai multe subiecte tabu în relație, cu atât se relevă intențiile superficiale ale partenerilor. Desigur că deseori îndrăgostirea se bazează tocmai pe aceste compatibilități superficiale și oferă pretextul ca partenerii să se grăbească să facă angajamente înainte să se cunoască suficient de bine.

Atunci când devine evident ca ne-am înșelat în privința partenerului, și nu putem da înapoi pentru că vrem sa ne menținem imaginea de „cuplu de succes” tot ce rămâne este refugiul în creșterea și educarea copiilor – lucru care are consecințe negative asupra dezvoltării acestora. Mai multe despre asta în acest articol.

Succesul se măsoară astfel nu în invidia și admirația celorlalți, ci în confortul pe care îl primesc din relație, respectul pentru libertatea personală și a partenerei, și disponibilitatea de a purta discuții dificile cu vulnerabilitate, sinceritate și recunoștință pentru tot ceea ce primesc.

Compatibilitatea

Ce înseamnă de fapt compatibilitatea? Cum știm dacă avem un partener compatibil? Putem să fim satisfăcuți complet de o singură persoană?

Compatibilitatea este suma experiențelor pe care le pot împărtăși cu o altă persoană, experiențe care ne fac plăcere la amândoi, în momentul în care se întâmplă.

Când împărtășesc un moment plăcut cu cineva, nu contează statutul persoanei respective, istoria personală sau așteptările noastre față de viitor. Suntem ancorați în prezent, si trăim o stare de calm, sincronizare și “flow”. Comunicarea în această stare este extrem de simplă și directă, nu necesită argumente, justificări și explicații. În plus, ancorarea în prezent duce la o flexibilitate ridicată și atenție la ceea ce se întâmplă pentru a crește calitatea experienței pentru toți cei implicați.

Momentele de compatibilitate sunt momente în care ești sincer cu ceea ce ești, fără să ai așteptări, pretenții sau interese ascunse. Sunt momente în care nu te trădezi (adică nu faci ceva ce nu îți place) pentru a câștiga ceva în viitor, sau pentru a păstra niște aparențe care speri că te vor avantaja.

Aceste momente pot fi absolut orice fel de activități, de la a vedea un film împreună, a face o excursie, curățenie, sex, sau pur si simplu de a împărtăși un moment de liniște.

Atitudinea din momentele de compatibilitate este una de cooperare, care reflectă intențiile si scopurile comune, practic faptul că ne dorim același lucru: să ne simțim cât mai bine. Această intenție presupune (pe lângă faptul ca nu mă trădez) si atenție pentru starea celorlalți implicați în activitate, astfel încât să pot oferi spațiul și confortul necesar ca ceilalți să descopere ce își doresc în ritmul lor.

Astfel doresc să cunosc, să descopăr aceste activități plăcute pentru amândoi, și să le împărtășesc cu recunoștință, fără pretenții și posesivitate.

Orice persoană cu care putem împărtăși o activitate plăcută pentru amândoi este o persoană compatibilă – pe acel domeniu. Devine evident că această compatibilitate este întotdeauna parțială – pe lângă activitățile care ne fac amândurora plăcere, vor exista și activități care ne fac plăcere individual, sau cu alți oameni. Acest lucru este normal și ușor de acceptat atunci când tratez oamenii ca ființe autonome, demne de respect și nu ca obiecte destinate să îmi furnizeze fericire. Această integritate în relații este singura abordare care permite interacțiunea pe bază de compatibilități, și nu pe baza de învinovățiri, profit și competiție pentru putere.

Pot fi satisfăcut complet de o singură persoană?

Absolut. Însă acea persoană ești tu. Tu ești singura persoană cu care ești 100% compatibil, și singurul care are responsabilitatea să îți ofere cât mai multe momente plăcute alături de oameni compatibili. Tu ești singurul responsabil să îți porți de grijă, să iei decizii prin care să îți crești calitatea momentelor trăite, și să te extragi din experiențele neplăcute, drame, conflict, tensiune și relaționări toxice.

Atunci însă când suntem dependenți în relații, nu ne asumăm responsabilitatea propriei fericiri, încercând să înregimentăm alți oameni (prieteni, membrii de familie, partenerul/partenera) să ne facă fericiți în locul nostru – prin angajamente, obligații și compromisuri.

De multe ori punem eticheta „iubire” pe tot acest pachet de obligații și manipulări – ca să pară mai ușor de înghițit pentru cei care nu sunt atenți – și pentru a-i învinovăți și cataloga ca „superficiali” atunci când ne resping sau nu acceptă „termenii și condițiile” contractului nostru (prin care de fapt încercam să îi obligăm să devină responsabili în locul nostru).

Ipocrizia maximă se manifestă în momentul în care îi spun cuiva ca îl/o „iubesc”, însă tot ce caut este un furnizor de fericire de care să mă folosesc cât mai mult, ca să nu mai trebuiască să mă preocupe fericirea mea, și să am pe cine să dau vina când ceva nu merge bine (în loc să îmi investighez alegerile și deciziile prin care m-am pus în situația respectivă).

Este evident că aceste relații bazate pe codependența partenerilor (adică relațiile în care fiecare partener se așteaptă ca celălalt să îl facă fericit) au un deznodământ plin de dezamăgire, frustrare și învinovățiri reciproce.

Soluția onestă este nu să căutăm un alt furnizor de fericire, ci să recunoaștem propria responsabilitate de a ne face fericiți. Apoi, să creăm contexte pline de confort și apreciere pentru a descoperi compatibilitățile naturale dintre noi, adică să ne umplem viața de momente plăcute pe care să le petrecem împreună.

Conflict și compromis în relații

Ce facem atunci când nu suntem de acord? Parerile și nevoile diferite apar destul de frecvent în cuplu, în familie și în relațiile profesionale. Aceste perspective diferite pot duce deseori la conflict, certuri și relatii afectate negativ pe termen lung.

Deși aceste situații sunt extrem de întalnite (toata lumea se așteaptă să existe certuri într-o relație), puțina lume are o strategie care să funcționeze eficient în astfel de cazuri.

Înainte să oferim soluții, e important să înțelegem de ce apare conflictul și ce motivații se află în spatele persoanelor care se ceartă. În cuplu, conflictul apare de obicei după perioada “de miere”, în care fiecare consideră ca și-a întâlnit “jumătatea” și ca acea persoană ne va face fericiți. Astfel, apar o serie de dorințe, care în timp, dacă nu sunt infirmate de partener, se pot transforma în așteptări și, mai apoi, în pretenții.

Desigur că aceste așteptari rigide nu constituie o problemă daca ele sunt într-adevăr confirmate de partener. Însă deseori așteptările noastre sunt fie nerealiste (de ex. “celălalt mă va face fericit”, “nu o să mă mai simt singur”, “vom petrece tot timpul liber împreună”), fie extrem de rigide și nu acceptă excepții (de ex. “celălalt trebuie întotdeauna să îmi spună ‘noapte bună'”, “partenera trebuie să vrea sex atunci când vreau și eu” etc).

În situatiile în care așteptările noastre nu se potrivesc cu realitatea, avem două opțiuni: fie încercăm să schimbăm realitatea, fie ne ajustăm așteptarile la realitate.

Prima opțiune este cea care duce la certuri, reproșuri și situații conflictuale.

Când încercăm să schimbăm realitatea, noi încercam să-l forțăm pe celelalt să facă ceea ce – de fapt – nu vrea sa facă. Această atitudine reflectă motivația noastră de profit, adică faptul că încercăm să ne folosim de partener, să obținem cât mai mult de la acesta.

Daca într-adevar ne-ar interesa bunăstarea lui/ei, am acționa cu înțelegere față de ceea ce își dorește celălalt, fără să forțăm, să manipulăm sau să șantajăm emoțional. Dar când alegem să ne impunem așteptarile (astfel încât să obținem mai mult decat partenerul își dorește să ne ofere), nu considerăm important sau măcar relevant faptul că persoana pe care teoretic o iubim își dorește altceva.

Argumentările și contraargumentarile sunt strategii prin care încercăm să discredităm nevoile celuilalt, pentru a “câștiga” discuția și pentru a ne impune dorințele, în detrimentul dorințelor celuilalt.

Acest “război” pentru putere și profit degenerează deseori în învinovățiri, reproșuri, scoaterea la suprafață a greșelilor din trecut și, în cazuri extreme, se poate ajunge la amenințări, intimidări și agresivitate.

În forma sa cea mai politicoasa, conflictul se exprimă prin compromis și negociere. Deși compromisul pare o soluție utilă pentru dorințele diferite ale partenerilor, în spatele lui se ascunde același război pentru putere – doar că lupta se petrece foarte politicos (mai ales la începutul relației, când vrem să facem o impresie bună).

Atunci când negociem, folosim tot strategii de manipulare, însă unele mai puțin evidente. Ideea de baza e ca motivația noastră este tot orientată spre profit. Adică încercăm sa obținem un compromis care să ne avantajeze, și e evident că orice avantaj pe care îl obțin se traduce într-un dezavantaj pentru partener.

Adică dacă eu câștig, tu pierzi – și nimeni nu vrea să piardă.

Acesta este motivul pentru care compromisul nu este o soluție bună pentru relații: chiar dacă reușim să negociem politicos într-o relație, în timp aceste negocieri vor degenera în lupte de putere, pentru că exprima intenția de a obtine cât mai mult, cu cât mai puțin. Când intrăm în competiție, devine foarte tentant să îndoim regulile, mai ales dacă celălalt nu este atent.

Abordarea onestă și corectă, care crește calitatea relației pentru ambii parteneri, presupune asumarea faptului că în orice relație compatibilitatea nu este niciodată 100%. Cu alte cuvinte, ne dăm seama că ne vom dori deseori lucruri diferite și asta e OK. Scopul, în relațiile oneste, este cooperarea pe acele compatibilități pe care le relevă experiența împreună.

În loc să forțez partenerul să-mi facă pe plac, încerc să îl cunosc cât mai bine, pentru a descoperi lucrurile pe care ni le dorim amândoi.

De exemplu, dacă nu avem nimic în comun în afara pasiunii pentru filmele horror, atunci relația noastră constă doar în faptul că vedem filme horror împreună.

Aprecierea lucrurilor pe care le avem în comun și respectarea diferențelor dintre noi ne va permite să avem o atitudine de colaborare în relație, de descoperire a compatibilităților naturale, și nu una de profit, în care încerc să manipulez partenerul pentru a obține cât mai mult de la el.

Atitudinea de colaborare presupune respect față de partener și revenirea la realitate atunci când ne dăm seama că ne-am ambalat, ne-am grabit și ne-am făcut așteptări nerealiste.

Entuziasmul de la începutul relației trebuie temperat cu o atitudine onestă de cunoaștere si descoperire a celuilalt, nu cu încercarea de a-l obliga (prin angajamente rapide, lingușiri sau manipulări) să devină furnizorul nostru de fericire.

Dacă rezumăm relația la lucrurile pe care le avem în comun, fără să o forțam să fie mai mult decât poate să fie, ne vom simți recunoscători pentru tot ceea ce primim și vom aprecia cu recunoștință atunci când partenerul ne oferă voluntar timpul și atenția sa. Asta înseamnă faptul că ne respectăm partenerul – nu declarații stufoase și promisiuni nerealiste.

În definitiv, toți ne dorim confortul de a fi ceea ce suntem cu adevărat în relații și asta înseamnă că putem spune “nu” și că suntem apreciați pentru ceea ce oferim dezinteresat – pentru simplul motiv că ne face plăcere.

Prima impresie în relații

De multe ori auzim cât de importantă e prima impresie, atât în relații cât și în viața profesională. Se spune că “prima impresie contează”, că e important cum ne prezentăm la un interviu de angajare, sau la prima întalnire cu o persoană de care ne simțim atrași.

Deși această preocupare pentru cum suntem percepuți (mai ales la început) este banală și puțina lume o contestă, în spatele ei se află motivații de profit și competiție pentru putere.

De ce ne preocupăm să facem o impresie bună? Nu ar fi mai bine să facem o impresie REALĂ? Nu ar fi mai bine să dăm ocazia celeilalte persoane să ne cunoască, așa cum suntem ÎN REALITATE? De ce suntem atât de preocupați să fim percepuți ca fiind MAI BUNI (mai atrăgători, mai siguri pe sine, cu mai mult succes, cu mai multe opțiuni) decât suntem în realitate? De ce suntem atât de preocupați să ne vindem, în loc să fim preocupați să ne cunoaștem?

Această preocupare cu imaginea relevă intențiile noastre de profit: vrem să obținem cât mai mult de la situația respectivă, cu cât mai puțin efort. E mult mai ușor să facem o “impresie bună” decât să lucrăm la viața noastră și la ceea ce suntem încât acea impresie să fie adevarată. Pe scurt, e mult mai ușor să minți, decât să devii ceea ce spui că ești.

Astfel, emoțiile de la o prima întalnire, sau frica de respingere nu sunt altceva decât frica de a fi descoperiți, de a fi dezvaluiți ca ceea ce suntem în realitate, atunci când știm că imaginea pe care încercăm să o proiectam este cel putin “incompletă”, ca să folosesc un eufemism.

E foarte simplu să scapi de anxietatea socială, sau de emoțiile legate de contexte sociale: fii sincer cu ceea ce ești, de la început, cu tot cu defecte și greseli din trecut. Deși cu toții apreciem sinceritatea ca fiind o valoare pe care o cautăm în partenerii de viață și de afaceri, rareori suntem noi înșine dispuși să ne asumăm costurile unei sincerități complete.

Adevărul e că sinceritatea nu este cea mai eficientă strategie, atunci când urmarești un câștig. O strategie mai eficientă este una în care ne preocupăm cu PR-ul – adică cu promovarea unei imagini dezirabile, pentru a declanșa emoții de încredere, admirație și apreciere în ceilalti. În organizații acest lucru se face prin investiția în “capitalul de imagine”. Există discipline și profesii întregi dedicate identificării acelor variabile care creaza o imagine pozitivă în mintea consumatorului (vezi programe “corporate social responsibility”) care încearcă să distragă atenția de la motivația reală: profitul.

Stresul și anxietatea în contextele sociale sunt date de conflictul dintre interesele noastre reale și aparențele pe care dorim să le păstrăm. Suntem astfel obligați să justificăm, scuzăm și explicăm orice abatere de la imaginea pozitivă pe care dorim să o proiectăm. Cu cât diferența dintre intențiile reale și aparențe este mai mare, cu atât vom avea nevoie de mai multe resurse cognitive pentru a păstra o imagine coerentă, și ne vom simți mai stresați. Astfel, vor apărea diferențe între ceea ce spunem, tonul vocii și limbajul nonverbal (datorită efortului cognitiv crescut de a ne ascunde adevăratele intenții).

Dacă dorim o viață liniștită, în care relațiile să fie bazate pe compatibilități reale și pe momente plăcute petrecute împreună, va trebui să renunțăm la motivațiile de profit, la tentativele de a-i “păcăli” pe ceilalți, și să ne prezentam onest ca ceea ce suntem: ființe imperfecte, cu greșeli si defecte – exact la fel ca toți ceilalți oameni. Astfel, în loc să încercăm să ascundem dorința de a profita de celalalt, motivația noastră devine descoperirea preocupărilor și a scopurilor pe care le avem în comun.

Iată cum putem face diferența: O persoană care vrea să coopereze ne va asculta cu atenție, va pune întrebări (pentru a gasi acele compatibilități) și se va dezvălui simplu și complet, în timp ce o persoană care vrea să profite de noi își va astepta doar rândul să vorbească, iar când o va face, va fi doar pentru a se promova, și pentru a-și etala superioritatea morală sau profesională. Desigur că nu puteam fi atenți la astfel de detalii dacă noi înșine încercăm să păcălim, manipulăm și profităm la rândul nostru.

Manipularea prin vinovăție

Probabil cel mai întâlnit mod de a presa un partener sau un membru de familie este manipularea prin vinovăție.

Desi efectul acestor strategii de manipulare este extrem de nociv pentru orice relație, în spatele lor se pot ascunde compatibilități reale, și ocazia de a redescoperi o relație pe baze noi de încredere și responsabilitate. Dar până acolo e cale lungă.

Înainte de a oferi soluția pentru aceste strategii, e important să înțelegem ce reprezintă ele. Când cineva ne manipulează, acea persoană încearca să ne forteze să facem ceva ce de fapt nu ne dorim să facem. Aceste constrângeri pot apărea sub formă de îndepărtări demonstrative, reproșuri, amenințări și intimidări, și orice alt fel de teatru dramatic. Esența acestor demonstrații de putere constă în jucarea rolului de victimă pe de o parte, și confirmarea dependenței celuilalt pe de altă parte.

Rolul de victimă

O persoană care se victimizează încearcă să plaseze responsabilitatea pentru propriile emoții în brațele celuilalt. Astfel, dacă mă simt gelos, nesigur sau doar plictisit, înseamnă că tu ai greșit în vre-un fel, și tu ai datoria să mă scoți din acea stare, practic să-mi rezolvi problema pe care tu mi-ai cauzat-o. Rolul de victimă constă în neasumarea responsabilității propriei fericiri (adică responsabilitatea de a mă face fericit prin deciziile mele) încercând să recrutez pe alții pentru jobul de a mă face fericit, astfel încât să pot sta pe spate, justificând manevra aceasta prin “iubire”. (De ex. “Dacă mă iubești nu mă vei face să sufar” “Doar tu mă poți face fericit”) E evident că iubirea nu are nimic de-a face cu toată povestea. Nimeni nu mă poate face fericit sau nefericit. Eu îmi cauzez aceste stări, prin deciziile pe care le iau în mod constant, cum ar fi decizia de a sta într-o relatie toxică, sau de a mă îndeparta de orice momente care îmi cauzează suferință.

Dependența

Ca să mă pot asigura că celalaltă persoană își va face jobul conștiincios și fără să se împotrivească este important să îmi confirm puterea asupra ei, prin dependența pe care această persoană o are față de mine. Astfel îmbufnările, amenințările cu despărțirea sau chiar cu sinuciderea nu sunt altceva decat jocuri de putere prin care îmi confirm dependența partenerului, dacă el cedează acestor presiuni (ceea ce se întamplă cel mai des). Desigur că deseori și partenerul se victimizează și se plange de cum se comportă celălalt, în loc să ia decizia de a se îndepărta de aceste comportamente. (Adică nu e treaba mea să îmi fac viața mai liniștită și să evit dramele, ci e datoria ta să încetezi). Dependența și evitarea responsabilității propriei fericiri se manifestă astfel în ambele direcții.

Soluția pe care o recomand în continuare poate parea extremă, dar vă provoc să o urmați până la sfârșit, pentru că ceea ce se va întâmpla daca o veți face vă va surprinde.

Cum scapi de învinovățiri? Simplu: le ignori.

Ignorarea învinovățirilor este singura strategie prin care se pot sparge dependențele, și prin care se poate ajunge la o relație placută și lipsită de manipulări. Problema e că singurul mod de a ajunge acolo implică escaladarea conflictului, iar asta poate fi extrem de neplăcut, mai ales dacă manipulările prin vinovăție au fost practicate mult timp în cuplu. Iată ce se va întâmpla:

(1) Primul nivel constă în “glumițele inocente” prin care “mă joc că m-am suparat pe tine” – aceste strategii fiind teste destinate să identifice reacțiile partenerului. Dacă partenerul intra în joc (și nu se îndepartează), urmeaza supărările “pe bune” în care ma îmbufnez demonstrativ, retrag îmbrățișările și gesturile calde, practic țin relația ostatec până când îți afirmi dependența prin faptul că te întorci și îți cer scuze, și faci o promisiune sau un angajament. Aceste angajamente au scopul unui contract care obligă partenerul să facă lucruri pe care nu și le dorește, contract pe care este forțat să îl semneze, având în vedere că se simte vinovat. Soluția constă în ignorarea acestor îmbufnări și îndepartarea de partener atunci când aceste strategii continuă. Cel mai probabil este ca această respingere să escaladeze conflictul la nivelul doi.

(2) A doua etapă constă în reproșuri pe față: “Niciodată nu mă asculți”, “Întotdeauna faci numai ce vrei”, “Nu îți pasă de mine, nu mă mai iubești, stai doar pentru sex, etc”. Aceste provocări sunt destinate să forțeze partenerul să se justifice sau să nege, ceea ce arată că ÎNTR-ADEVAR își asumă responsabilitatea pentru “emoțiile rănite” (adica teatrul dramatic) al meu. Atenție: orice scuze, justificări sau contraatacuri îmi vor confirma ca intri în joc, și ca CHIAR TE SIMȚI VINOVAT și responsabil pentru emoțiile mele (altfel nu ai oferi explicații). Reacția corectă este tot să ignorăm aceste strategii, să ne îndepărtăm de toate aceste drame, fără explicații sau justificări suplimentare. Cel mult spunem: “ceea ce faci acum mă îndepărtează și nu vreau să stau în situația asta” – apoi mă îndepartez fără să aștept un raspuns – pentru că mă consider singurul responsabil să mă fac fericit. Iar în acest moment mă pot face mai fericit (sau mai puțin nefericit) prin faptul că mă scot dintr-o situație neplăcută (reproșuri și victimizări) și mă pun într-o situație mai bună (chiar și a sta să mă uit la un tavan este mai plăcut). Dacă reacționez corect (prin îndepărtare) e probabil ca acest conflict să ajungă la ultimul nivel.

(3) Ultima etapă a conflictului constă în folosirea celor mai radicale strategii de manipulare: intimidările și amenințările. Acestea se pot manifesta sub formă de amenințari cu despărțirea, cu infidelitatea sau chiar cu sinuciderea (în cazuri extreme). Aici se văd intențiile reale și disperarea unei persoane care pierde puterea asupra partenerului. Devine evident că dacă îmi asum responsabilitatea propriei fericiri mă voi îndepărta pentru a mă pune în situații mai plăcute. Dacă nici aceste ultime strategii nu vor funcționa, iar partenerul se va găsi în imposibilitatea de a mă manipula prin vinovăție, în momentul în care dependențele se destramă, se întâmplă ceva ce poate părea neașteptat.

Abordarea corectă și sinceră în relații

Partenerul aflat în incapacitatea de a mă manipula ramâne doar cu două opțiuni:

Să renunțe la relație, în cazul în care tot ce îl/o interesează este o relație bazată pe manipulare și dependențe – și atunci este în interesul meu sa apreciez această despărțire ca ceva benefic: înlaturarea persoanelor care vor doar să mă folosească – sau, mult mai probabil,

Să folosească abordarea sinceră, în care recunoaște că celălalt nu îi datorează nimic (până la urma fiecare intră în relații voluntar, pentru momentele plăcute petrecute împreună – o relație nu este un contract de prestări servicii) – și să ceară direct ceea ce își doresc, cu recunoștință pentru ceea ce i se oferă deja.

Astfel dacă va îndepărtați când partenerul încearca să vă învinovătească, după o perioadă de pauză, s-ar putea să fiți surprinși când el se întoarce cu o abordare sinceră: “Ce faci?”, “Mi-e dor de tine”, “Nu vreau să stăm certați”, sau chiar “Îmi pare rău”.

Atunci când strategiile manipulative nu funcționează, tot ce rămane este abordarea sinceră și corectă, prin care recunosc că ceea ce îmi oferă partenera este valoros (ca doar de-aia încercam sa o manipulez – faptul că îmi doresc mai mult arată că deja primeam destul de mult, și că de fapt, apreciam acele lucruri chiar daca ma plângeam că nu este destul).

Sinceritatea partenerului mă va pune într-o poziție de putere – și rămâne la latitidinea mea să decid dacă doresc să apreciez cu recunoștință sinceritatea și vulnerabilitatea sa, sau să mă folosesc de acest moment că să manipulez și să învinovățesc la rândul meu.

Eliberarea de dependențe este neplacută și chiar înspăimantatoare uneori, însa e singurul mod în care ne putem clădi relații bazate pe încredere, libertate și sinceritate – adică relații pline de momente plăcute și lipsite de orice drame, manipulări sau jocuri de putere.