Dinamica victimă-salvator în relații

De ce sunt relațiile atât de dificile? De ce cu cât suntem mai entuziasmați la început, cu atât apar mai multe certuri și tensiuni după un timp? De ce ne atrag puternic persoanele care sunt atât de diferite de noi? De ce intrăm în competiție și jucăm jocuri de putere tocmai cu persoana care ne așteptăm să ne facă fericiți?

În majoritatea relațiilor apare o dinamică puțin evidentă la început, dar care cauzează toate problemele acestea: este vorba de dinamica victimă-salvator.

Victimele” sunt nesiguri în relații, au nevoie de confirmări și reasigurări constante. Deseori recurg la victimizări, reproșuri și învinovățiri pentru a constrânge partenerul să rămână în relație, să facă un angajament, sau pentru a obține ajutorul acestuia. Ei nu iși asumă responsabilitatea pentru propria fericire, deseori dând vina pe ceilalți, partener sau societate pentru problemele pe care le au. Dacă ar avea un motto ar suna cam așa: “Sunt o persoană minunată, doar că am foarte mult ghinion”.

Salvatorii” sunt neîncrezători și distanți în relații, critică des și sunt constant nemultumiți de partener. Aceștia deseori pozează în persoane care „se sacrifică” pentru binele celuilalt, astfel creând dependență în partener prin faptul că oferă foarte mult la început, iar apoi reproșează faptul ca nu primesc ceea ce doresc atunci când doresc. Ei își asumă responsabilitatea pentru problemele partenerului (parțial), însă nu pentru a se face pe sine fericiți, reproșând celuilalt că nu oferă destul, sau că se agață. Motto-ul acestora este: “Eu te ajut dezinteresat, dar mă aștept să faci același lucru”. (În caz că nu e evident: faptul că mă aștept să faci același lucru arată că nu te ajut dezinteresat, ci că am un interes foarte precis.)

Responsabilitatea propriei fericiri

Ambele roluri pe care și le asumă cei ce intră în relații sunt evadări de la responsabilitatea propriei fericiri. Dacă viața noastră este fără sens în lipsa unui partener, sau dacă ne așteptăm să găsim pe cineva care să ne „salveze” de la singurătate, prin promisiunea că „mă va face fericit” sau „mă va face să ma simt specială” – șansele sunt ca relația să eșueze sub presiunea unor așteptări care nu pot fi îndeplinite de altcineva.

Acest abandon în relație este exprimat cel mai clar prin intensitatea perioadei de “îndrăgostire” – sau promisiunea că în sfârșit am găsit persoana care ne va face fericiți (în locul nostru). În momentul în care se produce un angajament ferm (asumarea exclusivității, mutatul împreună sau căsătoria), ne așteptăm ca acea promisiune să devină realitate. Din acel moment încep să apară nemulțumiri, reproșuri și conflicte tot mai intense, pe măsura ce vedem că partenerul nu poate / nu vrea să ne faca fericiți, că suntem exact aceiași persoană ca înainte de relație, și că problemele noastre nu au disparut, dimpotrivă, la problemele noastre se adaugă acum și problemele partenerului.

Atracția fatală

Apare o atracție intensă între cele două roluri, datorită modului în care sunt obișnuiți să primească aprecierea și aprobarea de la persoanele de referință din copilărie (parinți, etc). Astfel, “victimele” se așteaptă ca prin invinovățiri și victimizări să atragă pe cineva care “să aibe grija de ei”, în timp ce “salvatorii” se așteaptă ca prin faptul că au grija de celălalt, să obțină (în schimb) același ajutor. Desigur că “victimele” nu sunt interesate de a oferi nimic în schimb, așa că nevoia “salvatorului” ramâne neîndeplinită. Vazând că ceea ce sperau să se întâmple nu se întâmplă, aceștia vor face tot mai puțin în relație, se vor îndepărta, ceea ce va atrage și mai multe invinovățiri și reproșuri din partea “victimei”. În momentul în care “victima” accepta despărțirea și dă semne că intenționează să meargă mai departe, se restabilește echilibrul, “salvatorul” se simte din nou liber, și revine cu promisiuni și investiție în relație – și povestea o ia de la început. Acest ciclu se poate repeta la nesfârșit și explică certurile și împăcările repetate din cuplurile ce au aceasta dinamică.

Ceea ce declanșează conflictul sunt tocmai aceste angajamente și promisiuni de la începutul relației, prin care încercăm să obligăm partenerul să devină responsabil pentru a ne face fericiți. Când relația se termină, și renuntam la aceste angajamente și obligatii (și implicit ramânem noi responsabili să ne facem fericiți) poate apărea brusc atracție și pasiune, acolo unde acestea lipseau de ani de zile. Desigur că daca reluăm relația (mai specific angajamentele și obligațiile) se va ajunge tot în aceiași situație.

Relațiile mature

Devine evident că această fugă de la propria viață, și de la responsabilitatea de a ne face fericiți prin deciziile noastre, este cauza principală a eșecului relației. O relație “eșuează” atunci când visele noastre de fericire fără efort sunt distruse de realitatea unui partener imperfect, care abia dacă poate să se facă pe sine fericit. Dacă am accepta limitele partenerilor noștri, și am aprecia cu recunoștință ceea ce ni se oferă fără să pretindem mai mult (în definitiv nimeni nu ne datorează nimic) – am putea să ne bucurăm de momentele placute pe care le ofera relația, fără să ne așteptăm ca relația să ne rezolve probleme pe care noi înșine refuzăm să ni le rezolvăm.

Orgoliul – calea sigură către depresie

Orgoliul este preocuparea cu imaginea pe care o proiectăm în exterior, cu ceea ce cred alții despre noi. Astfel, atunci când luăm decizii motivate de orgoliu, vom încerca să proiectăm o imagine pozitivă, a unui om de succes, mai atractiv, inteligent sau moral decat majoritatea.

Compararea continuă cu ceilalți este aspectul de bază al orgoliului – succesul fiind raportat întotdeauna la ceilalți. Astfel nu contează cât de bine fac ceea ce fac, atâta vreme cât pot să argumentez ca sunt mai bun decat alții. Devine evident că e mult mai ușor să lucrez la imagine, la cum sunt perceput, decât la ce fac și ce sunt în realitate. Strategiile tipice oamenilor motivați de orgoliu sunt preocuparea cu etalarea succeselor și discreditarea competiției ca fiind inferiori, neserioși sau imorali.

Concepțiile de viață ale celor cu pretenții de superioritate (orgoliu) sunt: “nu contează ce faci, important e să fii mai bun decat ceilalți” sau “mai bine mor decât să fiu mediocru”.

În cazuri extreme, această preocupare cu poziția socială se observă în strategiile prin care linguțesc oamenii cu mai multă putere decât ei, și folosesc cu dispreț oamenii pe care îi percep ca fiind cu mai puțină putere. Limbajul puterii este singurul pe care îl inteleg și respectă, prieteniile fiind doar alianțe cu alți oameni puternici, iar de relațiile de cuplu se folosesc pentru a-și îmbunătăți imaginea socială. Desigur că toate aceste decizii bazate pe imagine și comparații îi vor îndepărta de la momente plăcute și relații bazate pe respectarea libertății și pe ajutor oferit dezinteresat. De fapt, de cele mai multe ori, ei nici nu cred că așa ceva există. Consideră că toată lumea are un interes, că nu poți avea încredere în nimeni, și că toți te vor folosi cu prima ocazie (ceea ce relevă de fapt propriile lor motivații).

În cazuri mai puțin extreme (în care pretențiile de superioritate sunt frustrate de incapacitatea de a se ridica deasupra celorlalți), ne rezumăm la a-i judeca pe ceilalți, mai ales dacă se află în grupuri defavorizate social (minorități etnice sau sexuale, femei, persoane cu statut socio-economic scăzut sau cu acces redus la educație, persoane mai în vârstă sau mai tinere decat noi, etc.) – practic oricine față de care găsim un criteriu să ne simțim superiori (și suntem foarte creativi în a găsi argumente pentru superioritatea noastră).

Astfel vom bârfi, critica și ironiza cu scopul de a ieși mai bine prin comparație, în timp ce ne vom lăuda cu principiile, succesele, cuceririle sau banii pe care îi avem.

Atenție, orgoliul se referă la motivația comportamentului, nu la comportament în sine! Nu contează CE facem, ci DE CE facem ceea ce facem.

Pot să îmi cumpăr o mașina scumpă, pentru că sunt pasionat de mașini, și îmi face plăcere să le conduc, sau pot să îmi cumpar o mașina scumpă pentru că “dă bine” și vreau să fiu admirat și invidiat de ceilalți (ceea ce îmi validează orgoliul și pretențiile de superioritate).

Iată un exercitiu: de fiecare dată când postați ceva pe Facebook încercați să identificați motivul pentru care faceți acea postare. Dacă motivul este să creați o imagine pozitivă în ochii celorlalți, sau să vă validați orgoliul prin numarul de like-uri, atunci veți alege un post (poză, status, link etc.) care credeți că vă va îmbunătăți imaginea. Dacă motivația este să vă găsiți prieteni sau să vă faceți cunoștințe cu gusturi similare, veți alege un post care vă place mult, sau vă reprezintă. Like-urile (sau numărul de like-uri) pot fi o validare a orgoliului și o confirmare a importanței personale, sau pot fi expresia unei compatibilități cu prietenii din listă (și atunci e mai important CINE mi-a dat like, și nu CÂTE like-uri am primit).

Orice comportament poate fi motivat de imagine și orgoliu, sau de exprimarea sinceră a preferințelor/gusturilor/intereselor personale. În primul caz îmi caut “fani”, care să mă valideze prin atenția și admirația/invidia lor, în al doilea caz caut persoane compatibile, cu care să împărtășesc lucruri care îmi fac plăcere.

Devine evident că dacă iau decizii bazate pe orgoliu și imagine e mai probabil să mă înconjur de oameni incompatibili, orgolioși, sau care se folosesc de mine.

Dacă multe din alegerile noastre sunt motivate de orgoliu (pretențiile de superioritate), deseori ajungem să trăim într-o viață fără sens și fără momente plăcute, în care nu știm ce ne dorim cu adevarat, și ce vrem să facem cu viața noastră, înafara obligațiilor și angajamentelor. Sunt oamenii care se pricep la multe, dar nimic nu le face placere. Sunt acei oameni care se tradează în fiecare decizie pe care o fac, vânzând momentele placute pe admirația și validarea celorlalți.

Orgoliu și depresie

Bineînțeles că aceste trădări repetate, aceste alegeri de a NU ne orienta spre relații cu persoane compatibile, și momente plăcute, ne fac la un moment dat să pierdem contactul cu propria persoană, să nu mai știm ce ne face plăcere, sau de ce ne aflam în relațiile noastre. Stări de deprimare, lipsă de chef, sau chiar atacuri de panică pot apărea atunci când alegem consecvent să ne concentrăm eforturile pe imagine și comparații (din care vrem să ieșim câștigători) și nu pe momentele placute pe care le aduce viața, alături de persoane compatibile.

Acest orgoliu ce duce la depresie se exprimă prin pretențiile de superioritate “Trebuie să nu greșesc”, “Trebuie să fiu mai bun decât ceilalți altfel sunt un ratat”, “Viața trebuie să fie tot timpul plăcută” etc.

Greșeala pe care o fac cei cu depresie este că cred că vor scăpa de depresie, dacă reușesc să dovedească celorlalți (și propriei persoane) că sunt buni/valoroși, și astfel își dedică viața pentru a hrani aceste pretenții de superioritate. Problema e că niciodată nu se vor simți destul de buni pentru că aceste pretenții nu pot fi niciodată satisfacute complet.

Soluția (pe care o abordăm în psihoterapie) este renunțarea la aceste standarde ridicole, și mai ales a motivațiilor de profit și orgoliu din spatele lor, și înlocuirea acestora cu motivații oneste de descoperire a experiențelor și persoanelor care îmi fac plăcere prin ceea ce sunt și prin ceea ce îmi oferă dezinteresat. Asta înseamnă în prima fază că trebuie să acceptăm că nu suntem așa de buni/morali/de succes cum încercăm să ne vindem – iar aceasta revenire la bun simț și “smerenie” poate fi extrem de dureroasă pentru un orgoliu în care deja am investit mult.

Dar alta cale nu există.

Depresia este DIRECT cauzată de orgoliu, care se exprimă prin aceste pretenții de superioritate. Depresia este doar conștientizarea incapacității de a ne ridica la propriile standarde de măreție și importanță. Iar lipsa de sens din viața noastră este dată de deciziile prin care ne-am trădat momentele placute, pentru iluzia superiorității și importanței.

E vremea să ne trezim la realitate.

De ce sunt respingerile dureroase

Indiferent cât de mult succes avem în relații, mai devreme sau mai târziu toată lumea trece printr-o respingere, fie că este în postura de a respinge pe cineva, sau de a fi cel respins. Este una dintre cele mai dificile situații de navigat în mod corect, indiferent de care parte de afli.

E important să ne dăm seama de ce aceste eveniment (destul de banal) ne provoacă atâtea dificultăți în relații: este vorba de orgoliu. Orgoliul este definit de pretențiile de importanță și superioritate. Atunci când orgoliul se manifestă maximal, avem impresia că suntem persoane speciale, extrem de importante sau superioare celorlalți. Ne vom compara cu ceilalți permanent, încercând să ieșim întotdeauna deasupra. Dacă altcineva iese câștigător în comparație cu noi, ne vom simți invidioși, și vom încerca să discredităm imaginea celuilalt, pentru a ne restabili superioritatea.

A fi respins este una din „jignirile” majore pentru o persoană ce își bazează deciziile pe orgoliu și imagine, pentru că dovedește că pretențiile de superioritate și importanță sunt nefondate, cel puțin față de persoana care ne respinge. Astfel conflictul pentru putere dintre parteneri, dacă în faza inițială a relației era ascuns (pentru că imaginea era validată prin prezența partenerului în relație), în momentul respingerii apare la suprafața, și intențiile reale sunt dezvăluite. Când nu mai pot folosi o persoană pentru a-mi valida importanța, nu mai am nici un motiv să pastrez aparențele. Acesta este momentul în care doi indivizi care „se iubeau” (de fapt se foloseau reciproc pentru a-și alimenta orgoliul și sentimentul ca „sunt special”) devin doi necunoscuți în cel mai bun caz, sau doi inamici declarați care dau vina unul pe altul pentru respingere.

Toată această situație este cunoscută sau cel putin intuită pentru oricine are o minimală experiență în relații, astfel încât dacă ne regăsim în postura celui care trebuie să refuze sau să respingă, încercăm deseori să menajăm acest orgoliu, nedezvăluind motivele reale ale respingerii. Este vechea poveste „it’s not you, it’s me” prin care evităm rănirea orgoliului celuilalt, și potențiala răzbunare a acestuia.

Astfel, soluția pentru a depăși momentul în care suntem respinși este acceptarea faptului că celălalt nu ne datorează nimic. Mai mult decât atât, având în vedere că preferăm ca relația să continue, asta arată că celălalt ne oferă de altfel destul de mult, și că apreciam ceea ce ni se oferea. În momentul în care cineva îți oferă ceva valoros, reacția corectă este una de recunoștință, și nu de reproș că nu primim mai mult, sau mai des, sau pentru o durată mai lungă de timp. De fapt prin aceste reproșuri încercăm să-l facem pe celălalt sș se simtă vinovat, și să îl obligăm să continue relația împotriva voinței sale.

Din perspectiva celui care respinge, e important să acceptăm faptul că nu datorăm nimănui nimic. Tot ce oferim trebuie să fie pentru că ne dorim să facem asta, și nu pentru că ne simțim vinovați sau obligați. Motivul pentru care relațiile devin toxice sunt tocmai aceste manevre de invinovățire și obligare a partenerului să facă ceea ce, de fapt, nu vrea sa facă.

Astfel atunci când oferiți în relații, faceți-o doar dacă nu asteptați nimic în schimb. Orice ofertă care vine cu o obligație (explicită sau implicită) este manipulativă și orientată spre a profita de partener sau validarea orgoliului. În schimb, preocuparea pentru momentele plăcute petrecute împreună – și nu pentru validarea importanței, sau asigurarea profitului în relație pe termen lung prin obligații și angajamente – este modul în care putem construi relația pe compatibilități reale, și nu pe manevre și manipulări.

Este evident că atunci când aceste momente placute nu mai apar, relația nu are sens să fie forțată, dacă intențiile noastre sunt oneste. Lucrurile pe care nu le savurăm în cuplu ar trebui să le facem separat. În acest moment e important să ne arătăm recunoștința pentru tot ceea ce ni s-a oferit, și (eventual) să ne arătăm disponibilitatea pentru a noi experiențe în care ne simțim bine împreuna în viitor.

Ce vrem cu adevărat de la ceilalți?

Există doar trei motivații în relații, care odată descoperite, oferă soluții pentru orice problemă de cuplu sau emoțională avem.

Prima motivație se referă la dorința de a mă simți bine, sau de a mă angaja în experiențe și momente care îmi fac placere, și de a mă îndeparta de experiențe sau persoane care mă fac să mă simt rău. Această motivație are în subsidiar acceptarea responsabilității pentru propria fericire (doar eu pot lua decizii prin care să mă fac fericit, depinde doar de mine) și acceptarea libertății celuilalt în comportament și decizii (recunoscând faptul că doar celălalt are puterea și responsabilitatea de a se face fericit prin comportamentul și deciziile pe care le ia pentru sine). Relațiile motivate de dorința de a ne simți bine sunt încarcate de momente placute, libertate și respect, momentele de îndepartare fiind privite ca ceva normal, la fel ca și momentele de reapropiere.

A doua motivație se referă la preocuparea pentru imagine, sau de a fi văzut ca un om bun, puternic, interesant, inteligent sau principial – de către ceilalți. Această motivație se vede în deciziile pe care le luăm, și lucrurile în care investim efort și timp. Preocuparea pentru imagine (sau orgoliu) presupune o ruptură evidentă între ceea ce sunt (ce îmi doresc, ce îmi face plăcere, ce aș vrea să fac) și modul în care doresc să fiu perceput. Orice decizie bazată pe motivații de imagine mă va îndeparta de fiecare dată de ceea ce îmi doresc cu adevarat, de momente plăcute, sau de la o relaționare profundă. Astfel succesele nu sunt savurate decât momentan, relațiile sunt superficiale și bazate pe profit, și apare o nemulțumire marcantă cu viața, care se poate manifesta prin depresie sau diferite adicții. Îndepărtările, greșelile sau razgândirile celorlalți sunt văzute ca „trădări” care atacă imaginea proiectată în exterior și orgoliul supradimensionat. Această motivație merge “mână în mână” cu urmatoarea motivație, deoarece deseori avem de câștigat dintr-o “imagine bună”.

A treia motivație este preocuparea pentru profit în interacțiunile cu ceilalți. Când am această motivație, urmăresc să câștig maximul de beneficiu de la oricare situație. Fie că vorbim despre sex, bani, sau „capital de imagine” – caut acumularea de resurse, de multe ori pe seama altora, pe care îi folosesc atâta timp cât îmi servesc acestor interese egoiste. Relațiile motivate de profit sunt o luptă continuă pentru putere, în care orice tehnică de manipulare este permisă. Tăceri agresive, reproșuri, intimidări și amenințări sunt strategiile obișnuite prin care încerc să-l constrâng pe celălalt să ofere cât mai mult, în timp ce eu ofer cât mai puțin posibil. Astfel încerc să creez dependențe, mai ales cu oameni incapabili să spună nu, tocmai pentru a asigura acest profit și în viitor. Desigur că momentele plăcute în relații vor fi rare, greșelile și îndepărtările pedepsite maximal, iar interacțiunile sociale vor fi forțate și artificiale.

Devine evident că relațiile încărcate de orgoliu și profit vor fi extrem de nesatisfăcătoare, în timp ce relațiile bazate pe momentele plăcute petrecute împreună ne vor încărca cu energie și ne vor crește calitatea vieții.

Iată un exercițiu practic care vă poate schimba radical calitatea vieții și a relațiilor cu ceilalți:

  • Fixați-vă pe ceas sau smartphone o alarmă discretă de 5-10 ori pe zi
  • De fiecare dată când sună alarma, întrebați-vă: „De ce fac ceea ce fac acum? Care este motivația mea? Ce urmăresc?”
  • Dacă identificați o motivație de imagine sau profit, opriți-vă din acel comportament. Nu vă ajută cu nimic, și vă îndepartează de momente plăcute și relații satisfăcătoare.

Încercați acest exercițiu timp de o săptămână, și dacă simțiți o îmbunătățire, aplicați-l și săptămâna care urmează.

Angajamentele – strategii de manipulare în relații?

În articolul precedent arătam cum relațiile oneste se bazează pe compatibilități reale, oferind libertate totală, și bucurându-ne de ceea ce primim – fără să avem pretenții, să creăm obligații sau constrângeri.

În realitate acest tip de relaționare este destul de rar, sau se manifestă doar la începutul unei relații. Într-adevăr, există un moment cheie în viața de cuplu când se produce o schimbare fundamentală de atitudini – momentul în care incertitudinea de la început (când nu avem un plan pentru relație) se transformă într-o relație „oficială” (în care există o serie de angajamente și așteptări).

Dar ce este de fapt un angajament?

În momentul în care ofer ceva cuiva, înseamnă ca fac acest lucru pentru că mi-l doresc. Este absurd să promiți că vei respira, sau bea apă. Sunt lucruri care vin de la sine, și le facem pentru că simțim că este ceea ce ne dorim în mod natural. Ce aduce în plus un angajament, pentru niște lucruri pe care vreau să le fac oricum? Nimic. Însă în situația în care (din motive variate) nu mai doresc să fac un comportament (de exemplu să oferim cadouri partenerului) – un angajament mă obliga la acel comportament (adică până la urma am promis ceva, nu?) – chiar și în situația în care NU DORESC SAU NU SIMT SĂ ÎL FAC.

Devine destul de suspect de ce ar face cineva orice fel de angajament, având în vedere că angajamentele și promisiunile se referă la a face lucruri pe care, de fapt, nu doresc să le fac. Un angajament exprimat complet ar suna cam așa: „Îmi place să fac lucruri pentru tine, dar de acum înainte îți promit că le voi face nu doar când îmi face placere, ci și în momentele în care nu îmi face placere, și nu aș vrea să le fac”. Ciudat, nu?

Dacă punem la baza relației angajamentul (și nu momentele plăcute petrecute împreuna – vezi articolul precedent) atunci devine destul de clar că, pe masură ce facem angajamente tot mai multe și mai mari, calitatea relației (și calitatea timpului petrecut împreună) va scădea drastic. Practic, fac din ce în ce mai multe lucruri pe care nu vreau de fapt să le fac. De ce și-ar dori cineva o asemenea relație?

Motivul real pentru care facem angajamente nu are nimic de a face cu propriul comportament. Bineînteles că ne dorim toți o relație în care să facem doar ce vrem și ce ne face placere, și să evităm momentele neplăcute. Însă în același timp ne dorim să asigurăm prezența și disponibilitatea partenerului de a ne face pe plac, la cerere, chiar și atunci când acesta nu își doreste să o facă. Aici apare ipocrizia majoră în relații: ne dorim să fim complet liberi, dar pentru că vrem ca partenerul să fie obligat să stea cu noi, întotdeauna, indiferent dacă se simte bine sau nu, facem un angajament cu motivația implicită de a-l obliga pe celălalt să facă cel puțin același angajament. Câți dintre noi spunem prima dată “te iubesc” fără să ne așteptăm ca celălalt să facă același lucru?

Desigur că devine evident ca sunt maxim câștigat dacă îl oblig pe celălalt la cât mai multe angajamente, în timp ce încerc să obțin cât mai multă libertate. Când întelegem substratul manipulativ al angajamentelor, devine evident ca cea mai „bună” strategie (adică cea din care ieși cel mai câstigat) este să faci promisiuni (pe care în secret să nu le respecți), dar care (promisiuni) te „îndreptățesc” să pretinzi cât mai multe angajamente din partea partenerului. E destul de clar de ce mințim în relații: ca să păstram aparențele că respectăm promisiunile și angajamentele noastre, pentru că asta obligă partenerul la eforturi cât mai mari. Acesta este motivul real pentru care „ne certăm”: Vrem să constrângem partenerul prin vinovăție, în același timp asumându-ne cât mai puțină responsabilitate pentru a evita să fim învinovățiți de celălalt. În viața de zi cu zi aceste strategii sunt discuțiile de tip „cine e de vină”, reproșuri legate de situații și greșeli din trecut (care sunt scoase ca un „as din mânecă”) și evitarea responsabilității față de propriile greșeli prin justificări și acuzarea celorlalți (“Da, am mințit, dar tu ai mințit mai mult decât mine!”). Este o luptă surdă pentru putere și profit, pe care nimeni nu vrea să o piardă, și care se instaurează în momentul în care ne facem angajamente și promisiuni. Cu cât aceste promisiuni sunt mai dramatice și mai demonstrative, cu atât relația se va transforma mai rapid în reproșuri, învinovățiri, promisiuni încălcate și minciuni – situație care relevă motivațiile reale de profit ale partenerilor.

În articolul viitor vom vorbi despre modul în care orgoliul afecteaza relațiile, și cum putem să ne îmbunătățim viața de cuplu prin eliminarea motivațiilor de profit și orgoliu.

Comunicarea onestă în relații

În articolul precedent am discutat despre modul în care jocurile de putere de la începutul relației transformă relația într-o competiție cu deznodământ tragic, iar astăzi voi încerca să descriu alternativa: relaționarea onestă.

Notă: pentru o analiză detaliată a relaționării libere vezi cărțile excelente ale lui Cristi Popan – Dă o șansă reală relațiilor de cuplu

În relaționarea onestă diferența majoră consta în motivațiile mele pentru care intru într-o relație: momentele plăcute împreună. Dacă îmi eliberez complet partenerul de obligații și angajamente, tot ce rămane este ceea ce vrea să facă fiecare, din propriile motive. Astfel, dacă vom dori amândoi să ne vedem, ne vom vedea, altfel nu. Momentele plăcute petrecute împreună sunt singurele lucruri care contează într-o relație (și care constituie, de fapt, relația), atunci când nu urmărim profit și putere asupra celuilalt. Dacă un moment nu aduce plăcere celor implicați, acel moment ar trebui petrecut separat, sau cu alte persoane. Principiul de baza este: nimeni nu îmi datorează nimic, și eu nu datorez nimic nimanui. Orice angajament sau promisiune este inutilă și ar trebui evitată, pentru că ele arată de fapt doar că ne simțim bine acum, și nici pe departe nu garantează cu certitudine cum vor sta lucrurile în viitor. Însă aceste angajamente pe care le facem validează orgoliul și pretentiile de superioritate ale partenerului, și deseori le folosim ca să lingușim și să validam pe celelalt (pe care îl considerăm mai puternic) pentru a îl constrange sau manipula înspre o relație exclusivă. Cu alte cuvinte ne vindem libertatea (cel puțin teoretic) pentru a obține validarea cuiva pe care îl vedem mai puternic. Sigur că în momentul unui angajament ferm, raportul de putere se schimbă (am dovedit controlul asupra partenerului) și se exprimă dezinteresul față de o persoană pe care acum o consider mai slabă.

În relaționarea onestă, urmărind momentele placute (și nu putere și control asupra cuiva mai atractiv sau cu mai mult succes), voi accepta atât cât mi se oferă, fără pretenții sau limitări, recunoscând importanța celuilalt în viața mea.

Bine-bine, veți spune, dar de unde știu că ceea ce primesc acum va continua și în viitor, dacă nu există angajamente? Spus simplu: nu pot să știu. Relaționarea onestă recunoaste și acceptă momentele de îndepartare și apropiere care apar natural în relații, din motive complicate care nu sunt sub controlul nostru, și își asumă responsabilitatea personală a fiecaruia de a crea momente placute de fiecare dată când apare o apropiere. Cu alte cuvinte, în loc sa punem presiuni și să manipulăm prin învinovațire, ar trebui să facem o ofertă atractivă, astfel încat celălalt sa își dorească să petreacă timp cu noi.

Atunci când nimeni nu datorează nimic nimanui, putem să ne exprimăm sincer și direct interesul și aprecierea, fără să ne temem că asta ne obligă la ceva în viitor. Putem aborda direct subiecte delicate și dificile, tocmai pentru că nu exista interese de profit ulterior, ci tot ceea ce contează este momentul prezent, și abordarea oricaror probleme care ne impiedică să ne simțim bine. Devine destul de clar că daca momentele petrecute împreuna vor fi plăcute, celălalt va dori (în mod real si neconstrâns de angajamente), să repete experiența. Acestea sunt bazele unei relații care dureaza în timp, nu datorita unor obligații și constrângeri „principiale” (a se citi: pentru a profita de partener) – ci pentru a ne bucura de compatibilitățile reale, pe acele domenii care se exprimă în mod natural, plăcut, și de la sine.

O astfel de relatie este invulnerabila și nu se termină niciodată, deoarece singurul moment în care o relație “se termină” este de fapt momentul în care realizez că nu voi obține profitul la care mă așteptam, iar în relațiile oneste nu urmăresc profit, ci doar momente plăcute petrecute împreună.

Putere și dependență la începutul relației

Majoritatea problemelor din relații au cauze foarte timpurii, încă din momentele în care cei doi s-au cunoscut.

Deși primele interacțiuni se presupun a fi tentative de cunoaștere și descoperire a potențialelor compatibilități dintre doi indivizi imperfecți, în realitate aceste momente deseori se rezumă la PR (crearea unei imagini atractive prin care fiecare încearcă să se vândă cat mai scump) și strategii de obținere a puterii și controlului în relație (asigurarea pe viitor a dependenței partenerului). Desigur, rareori ne recunoaștem intențiile reale la începutul relației, ascunzând aceste competiții pentru putere sub diverse pretexte și justificări: “nu vreau să fiu rănit”, “este doar un flirt/joc nevinovat”, “nu vreau să creadă că sunt disperată” etc.

Motivația jocurilor de putere de la începutul relațiilor arată preocuparea celor care le joaca pentru imagine, și pentru comparații bazate pe evaluări superficiale (aspect fizic, bani, invidia celorlalți oameni) – din care comparații aceștia speră să iasă câștigători sau macar deasupra majorității. Aceste comparații fac ca motivația noastră în alegerea unui partener să fie obținerea invidiei celorlalți și alimentarea propriilor pretenții de superioritate (orgoliu). În măsura în care partenerul ne poate satisface aceste pretenții, vom încerca să obținem putere asupra lui, și să extragem cât mai multe angajamente și promisiuni, cu scopul de a ne asigura investiția.

Alternativa onestă în relații pornește cu motivații de cunoaștere a partenerului, și de a petrece momente plăcute împreună, FĂRĂ orice fel de pretenții și constrângeri, oferind libertate maximă. Doar într-un astfel de context se poate exprima o compatibilitate reală între două persoane, acolo unde ea există. Desigur că pe noi nu ne intereseaza așa ceva, ci doar să obținem putere și control exclusiv asupra unui individ pe care îl percepem ca fiind superior (atractiv, inteligent, cu bani), sau să respingem cu dispreț sau să folosim orice persoana pe care o percepem ca inferioară (mai putin atractivă, inteligentă, sau cu mai puțini bani decat noi).

În realitate, interesul celuilalt nu poate fi siluit și presat să apară (deși deseori încercăm să obligam partenerul să se declare interesat, prin diverse strategii de manipulare pe care le voi detalia într-un articol viitor) – acest interes fie există, caz în care relaționarea vine de la sine și fara eforturi, fie nu, caz în care orice presiune devine manipulativă. Cu alte cuvinte, compatibilitatea se descoperă, nu se “construiește” pe compromisuri și eforturi de a-i face pe plac celuilalt. Cu toții știm și recunoastem ce se întâmplă în momentul în care partenerul „vânat” face un angajament (accepta o relație sau chiar căsătoria) – celalalt se “relaxează” și nu mai “investește” – având în vedere că a obținut ceea ce vroia. Probabil mulți dintre noi observăm că relația începe să se deterioreze chiar în momentul în care apare un agajament ferm din partea partenerilor. Acest lucru nu este de loc accidental. Este doar momentul în care fiecare renunța la strategia de caștigare a partenerului și se așteaptă să-și “scoată pârleala”.

Orice relație ce începe cu aceste jocuri de putere (aparent inofensive) este sortită eșecului, iar motivațiile reale vor fi dezvaluite în urma despărțirii cu scântei ce apare în astfel de cazuri.

În articolele viitoare voi detalia modul onest de pornire a unei relații, precum și cum putem descuraja strategiile de manipulare ale celorlalți.