O discuție dificilă despre încredere

Ce este încrederea? De ce nu avem încredere în ceilalți? Cum putem să ne creștem încrederea în partener? Ce pot să fac dacă sunt mințit?

Încrederea este un concept destul de larg, care permite diferite interpretări, în funcție de intențiile celui care vorbește despre asta. Dacă intențiile mele sunt oneste, prin încredere înțeleg o relație în care îmi cunosc foarte bine partenerul, și în care predomină o atmosferă de colaborare (ca o consecință a recunoștinței pe care o simțim față de ceea ce ne oferim reciproc).

Dacă intențiile mele sunt să obțin cât mai mult profit în relație, “încrederea” se va referi la capacitatea mea de a controla partenerul, sau la dependența acestuia față de mine – adică o situație care mă face să stau liniștit și relaxat că pot să profit în continuare de el sau de ea.

Puteți evalua în care situație vă aflați uitându-vă sinceri la motivațiile voastre, sau mai evident (și mai puțin confortabil) la cantitatea de conflict din relație, conflict care relevă războiul pentru putere și intențiile de profit ale amândurora.

De ce nu am încredere în ceilalți?

Pe scurt: pentru că știu ca interesele lor sunt să profite de mine, și atunci trebuie să stau vigilent și cu ochii pe ei pentru a preveni o situație în care să fiu “păcălit”. Întrebarea evidentă este, până la urmă, de ce stau într-o relație cu cineva care știu că intenționează să profite de mine cu prima ocazie? Simplu: pentru că și eu vreau același lucru.

Exemplu: Multă lume spune că o relație exclusivă este ceva foarte important pentru ei, însă nimeni nu discută în detaliu ce înseamnă acea exclusivitate. Unde este exact limita exclusivității? Un flirt cu altcineva? O îmbrățișare? Un telefon la ora 1 noaptea? Și mult mai dubios, de ce nu discutăm aceste detalii, având în vedere că exclusivitatea e “foarte importantă”?

Cum ar fi ca un manager, atunci când face un contract, să lase afară din contract tocmai cele mai importante detalii (preț, termene de livrare, etc) pe motiv că “vedem mai încolo”, sau “mergem pe încredere”? Ar fi un semnal serios de alarmă. Cu toate acestea mi-ar conveni un asemenea contract, daca aș fi într-o poziție de putere (adică dacă trebuie să dau banii doar la sfărșit, de exemplu).

Pe scurt: termenii vagi mă avantajează atunci când mă văd într-o poziție de putere, pentru că îmi permit să îi interpretez în avantajul meu, ca să obțin maximul de profit – și iată intențiile reale.

Încrederea, atunci când intenționez să profit cât de mult pot, se referă strict la puterea pe care o am în relație. Puterea să constrâng, să oblig, și să forțez partenerul să facă lucruri pe care nu vrea de fapt să le facă. Ca mai apoi să justificăm aceste manipulari și forțări prin “trebuie să muncim la relație”. De ce trebuie să muncești? (tu, evident, pentru că dacă situația se inversează eu voi încerca să mă eschivez și să mă justific). Pentru că altfel am terminat-o, sau mă supăr, sau găsesc pe cineva care mă vrea “cu adevarat” – și iată și demonstrarea poziției de putere.

Motivul pentru care nu ai încredere în ceilalți este pentru că nu ai putere asupra lor – și asta relevă intențiile tale de a profita de ei. Nu ai nevoie de putere asupra oamenilor cu care colaborezi, dar ai nevoie de putere asupra oamenilor de care vrei să profiți – altfel riști să profite ei de tine.

Cum putem crește încrederea în partener?

Încrederea reală în ceilalți se bazează pe încrederea în intențiile lor, și nu pe faptul că am mai multă putere decat ei (și implicit pot eu profita de ei, nu ei de mine).

Intențiile celor cu care relaționez reflectă intențiile mele: dacă urmăresc profitul maximal – voi intra în relații cu oameni care caută profit. Dacă urmăresc să cooperez doar pe lucrurile pe care le avem în comun (adică să ne bucuram de lucrurile pe care amândoi ni le dorim, fără să te forțez să faci în plus ceva ce nu vrei) – voi intra în relații cu oameni care sunt interesați doar să coopereze.

Deci DACĂ intenția mea este să cooperez, fără să încerc să forțez relația să fie mai mult decât poate să fie, modul în care pot să cunosc intențiile reale ale partenerului este destul de simplu: îi ofer libertate totală, fără limitări sau constrângeri. Doar așa pot să văd cu cine am de-a face în realitate. Iar dacă văd ceva ce nu îmi place, mă îndepărtez natural, fără resentimente. În definitiv scopul meu în relații este să descopăr DACĂ ne potrivim, și CE ANUME avem în comun ca și compatibilități – pentru că scopurile și intențiile comune sunt de fapt relația noastră.

Dacă mă interesează o relație exclusivă, doar oferind partenerei ocazia să facă ce vrea, pot să vad dacă ea este o persoană exclusivă sau nu. De ce aș vrea să am o relație exclusivă cu o persoană care nu este, de fapt, exclusivă? Pentru că de fapt mă interesează să profit maximal de celălalt, și nu mă interesează cum este sau ce își dorește celălalt cu adevărat. Vreau să pun presiune și să obțin cât mai mult.

Ce pot să fac dacă sunt mințit?

De ce mă minte cineva? Ca să profite de mine, fie că îmi promite ceva ce nu intenționează de fapt să facă, sau ascunde ceva ce a facut în trecut.

În realitate eu sunt cel puțin jumătate responsabil pentru faptul că am fost mințit: am încercat să forțez relația prin reguli și limitări, sugerându-i celuilalt exact cum trebuie să mă mintă, dacă vrea ceva de la mine. “Eu caut doar relații exclusive, cei care vor relații deschise sunt depravați și imorali. Tu vrei o relație exclusivă?” “Desigur draga mea.” – adica bine-bine, cum spui tu.

Dacă îi ofeream libertate totală (fără reguli sau limitări) atunci aș fi văzut mult mai repede cu cine am de-a face. Iar apoi puteam să mă decid daca mă interesează relația sau nu. Însă prin faptul că am creat niște obligații, m-am pus în situația de a fi mințit, doar ca să pot poza mai târziu în victimă (“m-ai mințit ticălosule!”), când de fapt nu m-a interesat nici un moment adevărul. Vroiam doar să profit și să constrâng, iar angajamentele îmi permit să mă victimizez și să reproșez, adică să pasez responsabilitatea deciziilor mele pe partener. E ca și cum aș vrea să adopt o pisică gri, dar aleg cu ochii închiși, spunându-i clar și răspicat ca eu vreau o pisică gri, și apoi când deschid ochii și vad că e neagră, îi reproșez: “da’ eu ți-am spus că vreau o pisică gri!”.

Nu e treaba celorlalți să îmi facă pe plac, e treaba mea să găsesc acei oameni care sunt compatibili cu mine, și asta nu se poate face decât oferind libertate totală.

În concluzie, încrederea nu este altceva decât consecința integrității mele în relaționare, și mai concret: (1) responsabilitatea de a-mi asuma decizia de a mă apropia sau de a mă îndeparta de o persoană – în funcție de gradul de compatibilitate, (2) disponibilitatea de a descoperi compatibilitatile dintre noi oferind libertate totală, și (3) recunoștința pentru tot ceea ce primesc, având în vedere că aș putea foarte bine să nu primesc nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *