Superioritatea

Nota: Scopul meu declarat este nu să mă erijez într-un cunoscător absolut, ci doar să descriu cât mai clar ceea ce experiența mea cu clienții care au decis să fie onești cu mine – mi-a relevat despre felul în care funcționăm și greșelile pe care le facem.

Am amânat multă vreme să scriu acest articol, deși îmi era planificat de aproape un an. Motivul principal era confuzia pe care o am am legată de ce este superioritatea la modul concret, confuzie cauzată de limitele mele de conștientizare din momentele în care sunt controlat de propria superioritate.

Cu toata înțelegerea mea limitată am decis totuși să scriu despre asta, pentru a ajuta pe cei care se confruntă cu aceleași confuzii, și de asemenea pentru a declara față de propriul sine decizia de a renunța la superioritate în situațiile în care o conștientizez.

Ce este superioritatea?

Superioritatea este un mod de a mă raporta la viață și la ceilalți prin convingerea că trebuie să fiu mai puternic, important, inteligent, atrăgător, bogat, profesionist, bun, corect,  etc. ca și ceilalți. Este descrisă de cuvinte ca orgoliu, ego, mândrie, vanitate, îngâmfare, trufie – și este construită exclusiv pe competițiile din care vreau să ies superior.

Dorința de a intra în competiție cu scopul de a-i depăși și surclasa pe ceilalți – este modul principal de exprimare a motivației de superioritate.

Competițiile oficiale (de ex. cele sportive), care au ca scop explicit competiția pentru o poziție superioră într-un clasament, nu implică obligatoriu motivații de superioritate (orgoliu) decât dacă sunt dublate de procesul de identificare.

Cu toții avem unele competențe superioare, iar alte competențe sub nivelul majorității, și asta este normal și de așteptat. Superioritatea este însă consecința identificării cu acele competențe superioare, încercând sa proiectăm în exterior o imagine falsă, incompletă, care ascunde limitele și mai ales incorectitudinile.

(Incorectitudine este orice decizie prin care mă raportez la ceilalți ca inferiori, și deci ca obiecte ce pot fi folosite pentru a-mi satisface nevoile – indiferent de ceea ce ei simt sau doresc, anulându-le libertatea de decizie.)

Revenind, decizia de a ascunde incorectitudinile este una conștientă, chiar dacă aceasta decizie este repede evaluată ca fiind neimportantă, si deci “uitată”.

Indentificarea este deci un proces mental (“cognitiv”) de preluare și asumare a unui rol pozitiv (de ex. părinte, psiholog, soț, creștin, familist, normal) sau a unor atribute (de ex. matur, învingător, atrăgător, onest, superior altora, etc) ca fiind definitorii pentru sine, în sensul că oferă răspuns la întrebarea “cine sunt eu?”.

Până aici totul pare acceptabil.

Însă partea ascunsă a procesului identificării ține de alegerea selectivă a acelor atribute, roluri, povești, care sunt văzute ca superioare, și ascunderea adevărurilor contradictorii (care dovedesc inferioritatea și incorectitudinea). Chiar și cei care se identifică cu trăsături sau roluri aparent negative, o fac cu ironie sau prin victimizare, adică tot cu superioritate.

În momentul în care mă identific cu ceva superior, reversul medaliei devine evident: tocmai am creat ceva, ceva ce este nu doar DIFERIT de mine, ci este INFERIOR.

Trebuie să înțelegem că motivul pentru care lumea merge prost nu tine de probleme ce nu pot fi rezolvate, ci doar de încăpățânarea cu care ne agățăm de superioritate ca argument pentru exploatare – vezi sclavia, rasismul, nazismul, colonialismul, fundamentalismul religios, homofobia și multe altele.

Desigur că ideea că nu există oameni superiori sau inferiori ar putea speria pe unii (mai precis pe cei care și-au construit imaginea de sine pe iluzii de superioritate) – dar adevarul e că tot ce trebuie pentru a crea o lume mai bună este să fim corecți.

Iar corectitudinea este incompatibilă cu superioritatea.

Corectitudinea înseamnă a-i trata pe ceilalți ca egali, adică așa cum am vrea noi să fim tratați. “Ce ție nu-ți place altuia nu-i face.” E destul de banal dacă stai să te gândești. Și este banal pentru că suntem înzestrați cu conștiința, sau simțul dreptății, din naștere. Există acele experimente în care chiar și animalele refuză mâncare dacă nu sunt tratate egal (uite aici un video simpatic pentru ce înseamna conștiința).

Pe scurt: Decid, prin procesul semiconștient de identificare, că de acum înainte sunt o POVESTE care mă face să mă simt important și superior. Orice confirmare a superiorității justifică ideea că nevoile mele sunt mai importante decât ale celorlalți (declarați inferiori), și deci devine acceptabil sa îi forțez pe cei inferiori să îmi satisfacă nevoile. Însă această superioritate asumată rănește conștiința, simțul dreptății (al egalității dintre oameni) cu care ne naștem. O conștiință trădată duce la anxietate.

În plus, pentru iluzia superiorității și puterea de a-i controla pe ceilalți ne trădăm libertatea de a exprima în fiecare secundă adevărul a ceea ce simțim. Atașarea de o imagine aparent profitabilă duce inevitabil la conflicte interioare greu de rezolvat.

Conflictul interior devine aparent în contra-exemplele care nu se potrivesc cu rolul asumat și care treptat alimentează neîncrederea în acest rol (care prin identificare a devenit ego), neîncredere care se poate transforma în timp în anxietăți severe.

De exemplu, în perioada de “explorare” încerc mai multe moduri de relaționare, de tipul aventuri, relații exclusive, prieteni cu beneficii, poate chiar poliamorie (relații nonmonogame cu consimțământul celor implicați). La o anumită varstă însă, invocând motive de “seriozitate” și “maturitate” (dar din motive reale pe care nu o să le discut aici) decid să relaționez exclusiv, identificându-mă cu rolul de monogam care își dorește și se simte atras de o singură persoană.

Un alt exemplu sunt atracțiile pentru persoanele diferite de orientarea sexuală cu care m-am identificat.

Conflictul dintre imagine și realitatea interioară

Odată ce m-am identificat cu o imagine (rol), orice reacție, atracție, comportament sau decizie care nu se potrivește cu rolul de care m-am atașat va genera un conflict interior numit pretențios “disonanță cognitivă” ce se resimte emoțional ca vinovăție.

Acest conflict interior ne forțează la o DECIZIE între următoarele opțiuni:

  1. Reprimare. Prima opțiune este să îmi apăr imaginea de superioritate cu care m-am identificat și să ignor ceea ce simt. Deciziile de reprimare duc la devitalizare și depresie pe termen lung, sau la comportamente impulsive sau aberante atunci când reprimarea eșuează. Când reprimarea eșuează, rămân celalalte două opțiuni.
  2. Ipocrizie. Odată confruntat cu un adevăr imposibil de ignorat, decizia de ipocrizie înseamnă asumarea libertății de a urma ceea ce simt – dar în privat – în timp ce față de alții promovez aceiași imagine ca sa pot profita în continuare de beneficiile ei. Prin ipocrizie pot să fac ce simt, și în același timp îi pot obliga pe alții la reprimare exploatându-le naivitatea și vinovăția. Desigur că prin decizia de a minți îmi exclud orice relație umană bazată pe încredere, conexiune și onestitate – de unde și cinismul sau paranoia celor ipocriți.
  3. Renunțarea la imaginea de superioritate și recunoașterea adevărului interior. Singura opțiune prin care pot să îmi onorez atât adevărul interior (ceea ce simt) cât și conștiința (nevoia de a fi corect, de a-i trata pe ceilalți ca egali) este să recunosc adevărul, să fac ceea ce simt, și să ofer celorlalți aceiași libertate de care mă bucur și eu. Problema e că recunoașterea adevarului și renuntarea la imaginea cu care ne-am identificat se simte ca un adevărat purgatoriu – și de aceasta experiență umilitoare pentru ego (superioritatea cu care m-am identificat) majoritatea se tem – și au toate motivele să se teamă. Prin onestitate voi pierde tot ce am câștigat prin minciună. Însă sufletul nostru are nevoie de aceasta eliberare ca de aer.

Dez-identificarea de imagine (ego) înseamnă să recunoști ca NU EȘTI (în sensul că nu te definește) jobul tău, casa ta, relația ta, familia ta, nici măcar naționalitatea ta, deciziile din trecut sau promisiunile și rolurile cu care te-ai identificat până acum. Și mai ales, cu siguranță nu ești superior – adică nicio competență superioară nu înseamnă ca meriți mai mult decât alți oameni. Că nevoile tale sunt mai importante decat ale altora, și ca e justificat sa îi forțezi, controlezi, manipulezi sau exploatezi.

Libertatea poate exista doar în condiții de egalitate – adică atunci când suntem CU TOȚII liberi. În mod egal.

Ești liber să decizi în fiecare moment cine vrei să fii, în sensul de a-ți rezerva libertatea de a te răzgândi, maturiza, finisa – pe baza experienței și a ceea ce observi despre tine în timp. E momentul să recunoști că nu știi de fapt cine ești, prilej foarte bun pentru a observa ceea ce deciziile tale spun despre tine (vezi mai sus).

Dacă nu îți place ce vezi, poate e momentul să schimbi deciziile.

Conștiința îți va ghida drumul.

E momentul să recunoști că TU NU EȘTI motivațiile tale de putere și superioritate. Tu ești altceva.

Ai cuvântul.

One thought on “Superioritatea”

  1. Imi place mult articolul, Vlad. Multumim!
    Sper sa reusim sa ne gasim puterea de a ne vedea asa cum suntem si a incepe sa ne urnim putin inspre a deveni cine suntem cu adevarat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *