Atașamentul

În 2013 am ținut un discurs la TEDxCluj pe teoria atașamentului. Îl puteți găsi pe YouTube, dar nu am să pun linkul aici pentru că acum consider că perspectiva mea de atunci era incompletă.

În continuare am să descriu conștientizările din ultimii 5 ani de pe acest subiect cu scopul de a îndepărta confuziile pe care cei cinici le pot exploata pentru manipulare.

Fenomenul atașamentului este descris ca o dependență emoțională ce apare în timp față de partener, și se exprimă în:

(1) suferință sau sevraj în momentul când partenerul se îndepărtează, și

(2) o serie de strategii pentru restabilirea controlului asupra celuilalt: minciuni, angajamente, compromisuri, învinovățiri, victimizări, amenințări.

Această dependență apare ca o consecință a neîncrederii în partener și în sine, de unde și încercarea de a-l controla, atunci când nu consider că ceea ce sunt (felul în care mă manifestez când sunt autentic) NU e suficient ca partenerul să-și dorească să relaționeze cu mine.

Pe scurt: pentru că în intimitatea mea sunt convins că nu merit compania celuilalt (neîncrederea în sine) și că implicit el nu are niciun motiv să îmi ofere ceea ce eu am nevoie (neîncrederea în partener) – încerc să îl oblig să o facă.

Practic dependența (sau atașamentul) este frica de a pierde ceea ce intuiesc că nu merit să primesc.

„Atasamentul securizant” sau „sănătos” este doar încrederea în sine și în celălalt, și implicit încrederea în relație.

Când ai încredere în ceea ce vă aduce împreună, nu ai nevoie să controlezi, și implicit nu ești dependent.

Pe de altă parte nu poți să ai încredere în ceva ce nu cunoști .

Nu cunoști părți din tine pentru că ele sunt inconștiente.

Imaginea conștientă de sine este compusă dintr-o serie de convingeri ce sunt interiorizate prin socializare (adică ce vrem să spună alții despre noi).

Părțile inconștiente din tine sunt acele aspecte ale personalității tale care nu se potrivesc cu imaginea de sine, și implicit sunt trecute cu vederea.

Manipularea, controlul, incorectitudinea, neadevărurile, sentimentele, atracțiile și comportamentele neacceptate de ceilalți sunt aspecte pe care nu ne concentrăm atenția și pe care rareori le recunoaștem.

Aceste incorectitudini și nesincerități sunt responsabile pentru neîncrederea din relații.

Nu poți să ai încredere și nu poți să fi sincer cu cineva care vezi că încearcă să te controleze, să te folosească pentru interesele lui.

Pe de altă parte nu simți să te îndepărtezi de cineva care vrea să te controleze, pentru că ți se pare normal, deoarece și tu urmărești același lucru.

Un aspect rareori discutat de terapeuții de cuplu este observația că atunci când o infidelitate este dezvăluită în cuplu, pe lângă emoțiile de rănire, furie și vinovăție, se manifestă și o revitalizare a pasiunii. De ce?

Pentru că odată cu iluziile care se prăbușesc dureros, partenerii au oportunitatea să se cunoască la un nivel mult mai intim, după mulți ani de secrete, ipocrizie și declarații goale de conținut.

Iar intimitatea, vulnerabilitatea și onestitatea vor crea întotdeauna contextul în care adevărul și încrederea autentică să se manifeste. Iar de aici la un sex de calitate e un singur pas. Acesta e de fapt și motivul pentru care pasiunea a existat la început, înainte că planurile de viitor și imaginea publică să fi schimbat pe nesimțite miza relației.

Când scopul relației este să cunoști, să te cunoști, și să te lași cunoscut – prin experiență împărtășită autentic, încrederea, relaxarea și pasiunea sunt consecințele firești.

Când scopul relaționării este securizarea unei imagini de superioritate sau îndeplinirea unor obiective sociale, financiare sau de imagine, întreaga experiență de cuplu se rezumă la o luptă pentru control.

Iar angajamentul (ca prim pas spre control) este momentul în care rațiunile inconștiente de profit și imagine deturnează scopul relaționării, iar din acel punct, încrederea, relaxarea și implicit pasiunea încep să dispară.

Dar cum rămâne cu familia?

Una din justificările pentru reprimare și control în cuplu este că este spre binele copiilor să crească cu doi părinți, indiferent de agresivitatea, conflictul și suferința celor doi.

Clișeul folosit pentru manipulare e că a păstra aparențele de fericire în fața copiilor este soluția pentru dezvoltarea lor sănătoasă.

Astfel se evită abordarea onestă a conflictelor sub pretextul că recunoașterea adevărului face rău copiilor (de fapt face rău imaginii sociale).

În acest context copiii devin doar un alt mijloc de control, de învinovățire a partenerului.

Revenirea la încredere, relaxare și pasiune nu se poate întâmpla fără recunoașterea motivului pentru care s-a ajuns aici: minciuni frumoase, control și manipulare. Pe scurt, o lipsă de integritate.

Recuperarea integrității in cuplu înseamnă recunoașterea adevărului interior și respectarea libertății de alegere a celuilalt.

Fără integritate în relaționare nu poate exista încredere (sau „atașament securizant”) în cuplu.

Iar asta înseamnă (1) să recunoști adevăruri dificile, care rănesc iluzii și naivități, și (2) să respecți libertatea partenerului, adică să nu îl mai forțezi sau manipulezi să facă ceva ce nu simte.

Adică onestitate și libertate.