​Sentimentul de vinovăție

Ce este sentimentul de vinovăție? De unde vine această emoție? Este un lucru bun sau rău să te simți vinovat? Care este alternativa?

Care e frica ta cea mai mare?

Dacă ai raspuns “să dezamăgesc oamenii la care țin” – citește în continuare, acest articol te privește personal.

Nu poți să te temi că dez-amăgești pe cineva, decât dacă până acum nu te-ai preocupat să îl amăgești prin poveștile pe care i le-ai spus despre tine. Dez-amăgirea este doar revenirea la realitate, adică la ceea ce ești de fapt, dincolo de imaginea pe care încerci să o proiectezi. Desigur că asta nu e deloc plăcut, mai ales dacă până acum ai investit mult în acea imagine.

Ce este imaginea?

Imaginea este preocuparea cu ceea ce cred ceilalți despre tine. La nivel subiectiv, imaginea este povestea pe care îți place să ți-o spui despre tine, și pe care deseori o exersezi în mintea ta. Dacă te surprinzi în momente în care spui “Vreau să fiu un om bun” sau “Vreau să fiu un om altruist” – atunci vrei să te definești printr-o poveste frumoasă, adică o imagine care te face să pari într-un anume fel. În timp poți să te atașezi și sa începi sa ții la această poveste, ceea ce te pune în dificultate în momentul când comportamentul și alegerile tale îți arată că acea poveste nu este adevărată.

Vinovăția este direct cauzată de imaginea de care ne-am atașat

De fiecare dată când te simți vinovat sau rușinat, este din cauză că încerci să proiectezi o imagine (falsă) – și ceea ce tocmai ai făcut nu se potrivește cu ceea ce spui despre tine.

Dacă spun despre mine că sunt o persoană fidelă, mă voi simți rușinat și vinovat atunci când îmi va fi descoperită o infidelitate (fie ea și doar în gând). De asemenea, orgoliul (sau pretențiile mele de superioritate) se manifestă prin furia care mă cuprinde când cineva îmi dezvăluie adevăratele intenții (vreau să am mai mulți parteneri) și ipocrizia față de aceștia (fiecare parteneră trebuie să fie fidelă față de mine). Astfel vinovația și orgoliul sunt strâns legate, pentru că au la bază povestea pe care o spunem despre noi, care ne justifică (aparent) superioritatea morală în fața celorlalți.

Ipocrizia educată

Multe persoane educate spun că chiar dacă nu ne ridicăm la înălțimea propriilor valori (adică a propriilor povești despre sine), totuși e bine să le avem, pentru că acestea devin niște aspirații, care ne motivează să ne schimbăm. Adică deși suntem în realitate motivați de profit și orgoliu, noi ne dorim să fim corecți și integri, și atunci e bine să spunem asta despre noi, ca să ne amintim că tindem spre integritate.

Asta e doar apă de ploaie. Și e și foarte ușor de dovedit. Cum reacționează acești „aspiranți la integritate” în momentul în care cineva le scoate în evidență o ipocrizie din comportamentul lor? Dacă reacționează cu furie și cu razbunare asupra celui care le-a stricat imaginea, înseamna că de fapt sunt ipocriți, și nu îi interesează deloc să fie corecți, doar să pară corecți. Dacă reacționează cu smerenie, bun simț și cu corectarea imediată a abaterii, atunci putem vorbi despre o aspirație reală spre integritate. Restul sunt povești de adormit copiii.

De unde vine preocuparea cu imaginea?

Atunci când parinții se preocupă cu proiectarea unei imagini de „parinte bun” aceștia se vor folosi de copil pentru validarea pretențiilor de superioritate morală. Această motivație a părinților este evidentă în formulări de genul „Mă faci de rușine”, și a strategiilor de manipulare a copilului prin apel la imagine „Ce o să spună lumea dacă nu ești cuminte?”, „Ești un copil rău dacă nu faci ce vreau eu.”. În plus, ipocrizia părinților în momentele în care fac morală copiilor, atunci când ei înșiși nu aplică acele principii, îi invață pe copii că nu conteaza ce faci, atâta vreme cat îți afirmi superioritatea prin ceea ce spui, sau bârfindu-i pe ceilalți.

Chiar motivațiile din spatele deciziei de a avea copii sunt deseori validarea imaginii părintelui prin succesul copiilor („Vreau un copil care să mă facă mândru”, „Vreau să fiu un părinte mai bun decât părinții mei”).

Astfel imitându-ne părinții, devenim preocupați de imagine și validarea orgoliului, pentru că aceștia ne-au învățat să ne definim prin aparențe (ce cred alții despre noi), iar apoi ne-au manipulat amenințănd povestea pe care ne-au spus-o despre noi („Ești un copil rău daca nu faci ce vreau eu.”). Astfel vinovăția și rușinea sunt resorturile pe care le folosesc ceilalți ca să ne manipuleze, și reușesc asta pentru că noi ne-am atașat de o poveste care –  în mod evident – este falsă.

Ce sunt în realitate?

În momentul în care ne dăm seama că imaginea este doar o poveste la care ținem și nimic mai mult, poate apărea o stare de confuzie legată de propria persoană. Ce sunt eu de fapt? Dacă cineva m-ar pune să mă descriu, ce ar trebui să spun, dacă nu aș mai lucra la acea poveste falsă? Până la urmă care este adevărul despre mine?

Asta poți să știi doar uitându-te în profunzime la motivațiile tale și luând decizia conștientă să nu mai acționezi pe baza impulsurilor motivate de orgoliu și profit. Ce rămâne în momentul în care nu te mai trădezi pentru orgoliu și beneficii este ceea ce ești în realitate.

Uite un exercițiu de imaginație: cum te-ai comporta dacă nu ți-ar mai păsa ce cred ceilalți despre tine? Asta ești în realitate.

Dacă aceasta idee ne înspăimantă este pentru că motivațiile noastre sunt bazate doar pe imagine și nu înțelegem de ce s-ar comporta cineva corect, atunci când imaginea nu mai este ceva de care să ne pese. Asta relevă faptul că vreau să profit cât mai mult și de fapt doar pozez ca persoană care cooperează. (vezi acest articol pentru detalii).

Eșecul

Dacă avem o angoasă față de eșec sau față de a greși este pentru că în trecut am fost penalizați aspru pentru orice abatere care strica imaginea părintelui. Pedeapsa poate fi fizică, deși deseori părintele doar învinovățește copilul prin dezamăgirea, furia sau rușinea pe care o afișează în momentul în care copilul greșește. În aceste momente copilul este privit doar ca o extensie a ego-ului părintelui, și este folosit pentru validarea imaginii acestuia.

Astfel copilul crește cu ideea că greșeala este ceva inacceptabil, și că trebuie înlăturată complet, fie prin a te strădui mai mult, fie prin a ascunde eșecurile sau a da vina pe ceilalți. Perfecționismul este astfel doar expresia pretențiilor de superioritate ale părinților, care devin orgoliile și pretențiile copiilor – prin imitație.

Ce este de fapt o greșeală?

E important să înțelegem ce este de fapt o greșeală, dincolo de orgoliile, pretențiile și poveștile pline de grandoare și importanță pe care le spunem despre noi.

O greșeală reflectă doar o așteptare pe care o aveam, care s-a dovedit că nu era, de fapt, în concordanță cu realitatea.

Greșeala = neatenție. Atât.

Minciuna cu care suntem manipulați de cei mai abili și mai ipocriți decât noi este că eșecul este greșit, anormal – când de fapt eșecul este singurul mod în care putem învăța faptul că percepția noastră asupra realității este incompletă.

Părinții critică eșecul doar pentru că se folosesc de succesul copiilor pentru a-și valida orgoliul. Abordarea corectă a unui părinte care nu caută să se valideze prin copiii lui, este să atragă atenția asupra percepției incomplete a copilului, și să o completeze acolo unde părintele vede lucrurile mai clar. În situația în care nu știe cum să îl ajute, abordarea corectă este să își recunoască aceasta limită personală, fără să dea vina pe copil pentru o limită care este, în definitiv, a sa (a părintelui).

Responsabilitatea

Când ne dăm seama că vinovăția este doar expresia orgoliului și a preocupării cu proiectarea unei imagini false, reacția corectă in fața unui eșec sau a unei greșeli este simplă: asumarea consecințelor deciziilor noastre. Cu atât mai mult cu cât acele decizii au fost luate cu inconștiență. Citește și articolul despre responsabilitate.

Neatenția noastră când am luat decizia va avea consecințe asupra noastră și asupra celorlalți, și e important să ne asumăm aceste consecințe. Atât.

Odată ce ne asumăm consecințele deciziilor noastre devine evident că acolo merită să lucrăm pe viitor (la decizii). Concret, a fi conștient și lucid înseamnă să înțelegi aceste consecințe, și să îți iei deciziile luând în considerare ce urmează să se întâmple.

Exemple:

Atunci când ÎMI DAU SEAMA că dacă presez partenerul și îl fac să se simtă vinovat, de fapt calitatea relației va scădea și celălalt se va îndepărta (sau mă va manipula cu aceiași strategie iar relația se va transforma într-un război pentru putere), atunci mă voi gândi de două ori dacă merită să îl fac să se simtă vinovat pentru a-l obliga să facă ce vreau eu – având în vedere consecințele care vor urma.

Când stau într-o relație toxică sperând că celălalt își va da seama într-un final ce persoană grozavă sunt, greșeala constă doar în neatenția asupra unor adevăruri inconfortabile:

  1. Am decis să mă victimizez (să pozez în victimă) ca să am putere să îl constrâng prin vinovăție să facă ce vreau eu
  2. Am decis să nu plec din această relație toxică, pentru că nu vreau să îmi asum responsabilitatea propriei vieți
  3. Am decis să păstrez aparențele unei relații de succes, sacrificându-mi viața pentru validarea pe care o primesc de la cei care nu știu ce se întâmplă de fapt.

Responsabilitatea constă în asumarea consecințelor acestor decizii (pe care le fac eu, nimeni nu mă poate obliga să fac ceva ce nu vreau), sau reconsiderarea acestor decizii, desigur asumându-ne și consecințele ce vor urma (vom pierde imaginea „de succes” și beneficiile câștigate pe nedrept).

De fapt toate deciziile pot fi rezumate la:

  1. Aleg să îmi vând viața, relaxarea și prietenia pentru imagine, superioritate, orgoliu și beneficii câștigate pe nedrept, sau
  2. Aleg să pierd o imagine falsă, împreună cu beneficiile nemeritate asociate ei, pentru a duce o viață în concordanță cu ceea ce simt că sunt, fără să mă compromit, alături de oameni care își doresc compania mea pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce par.

În definitiv toți facem doar ceea ce vrem, și fiecare vom suporta consecințele deciziilor noastre, fie că ni le asumăm, fie că nu.

3 thoughts on “​Sentimentul de vinovăție”

  1. Vinovătia este poate cel mai autodistructiv sentiment.
    Cand consideri ca cineva este vinovat apare si nevoia de a face dreptate , de cele mai multe ori prin pedeapsa.
    Iar trăind sentimentul de vinovătiei initiem procesul de autodistrugere

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *