‘Normalitatea’ în relații

Sunt des întrebat în terapie dacă diverse reacții, gânduri sau așteptări sunt „normale”.

Mai ales în cuplu.

Practic cei care pun întrebarea aceasta caută de la o autoritate exterioară o validare, sau confirmarea că ceea ce ei fac este în regulă și că nu greșesc.

În cazul în care mi se cere să îmi dau cu părerea despre „normalitatea” reacțiilor sau comportamentelor partenerului, așteptarea este să mă aliez cu reproșurile lor și să le confim că într-adevăr partenerul „trebuie să se schimbe”.

Dar eu spun că:

Faptul că un partener nu mai dorește să respecte o înțelegere pe care ați făcut-o la un moment dat reflectă naivitatea sau ipocrizia cu care ați făcut angajamentul.

Concret: v-ați mințit (ipocrizie) sau v-ați amăgit (naivitate) când v-ați promis „iubire” pe viață, în condițiile în care habar nu aveați ce urmează să simțiți, ce urmează să vreți, și cu atât mai puțin ce aveați de împărțit, dincolo de clișeele standard (sau „normale„) cu care ne acoperim inconștiența.

Aceste clișee ne maschează imaturitatea și crează aparențe de „profunzime” cu care putem lua ochii celor naivi sau confuzi:

Cliseul 1: „Îmi caut jumătatea” – de parcă o relație durabilă de încredere nu se bazează pe maturizare prin onestitate cu sine și celalalt, respect pentru libertatea celuilalt si responsabilitate față de propriile alegeri, ci se bazează pe întâlnirea băftoasă cu soluția la toate problemele și fricile tale: sufletul pereche.

Cliseul 2: „Compromisul e o dovadă de maturitate” – de parcă a renunța la ceea ce simți ca să poți pretinde partenerului să renunțe la ce simte – a apropiat vreodată vreun cuplu. Genul acesta de tranzacționări cu compromisuri, îndatorări, și control obținut prin reprimare, victimizare sau invinovățirea celuilalt (pentru că nu se supune) reflectă perfect bișnița sufletească care stă la baza conflictului din cuplu.

Cliseul 3: „Întemeierea unei familii” – de parcă obiectivul de a cumpăra o casă sau a face un copil are vreo legătură cu încrederea și satisfacția din relație. In loc să fie expresii firești ale echilibrului și bunăstării sufletești, casa și copilul devin pentru majoritatea fie confirmări ale superiorității sociale, fie strategii de control al partenerului atunci când experiența oferită de relaționare nu este suficientă pentru a ține un partener interesat.

Numim imaturitatea „seriozitate” și inconștiența „mister” și le ridicam la nivel de valori.

Este normal?

Probabil, dar nu este și corect.

Până la urmă și sclavia era normală.

Să încerci să-ți manipulezi partenerul nu e normal dacă vrem să fim corecți și implicit demni de încrederea unor parteneri maturi, calzi, conștienți și autentici.

Dar dacă vrem să simțim un superficial (și temporar) sentiment de superioritate pentru că putem controla ceea ce este dorit de majoritatea inconștientă, atunci ne vom manipula și minți partenerii iar relațiile vor rămâne doar lupte pentru puterea de a pretinde supunere, decorate cu aparențe din ce în ce mai dificil de suportat.

Ești sigur că vrei să fii special?

Ești sigură că vrei să fii specială?

Ca să nu o mai lungesc: nevoia ta de a fi special/specială este motivul pentru care relațiile tale eșuează în conflict, gelozii și despărțiri pline de resentimente.

Convingerea că ceva/cineva trebuie să fie special, superior, ca să merite apreciere, validare, grijă, iubire, este cea mai toxică și nesănătoasă atitudine față de viață.

Este de asemenea și cea mai comună convingere.

(E puțin ironic cum dorința de a fi special te face comun și nespecial, dar asta e altă discuție.)

Ideea e că cu toții suntem mânați în viață de dorința de a deveni cineva, de a fi deosebiți, superiori, speciali.

Oare de ce?

Vrem drepturi speciale, statut special, privilegii și avantaje.

Este asta corect?

Ne învățăm copiii că trebuie să ne câștige aprecierea, grija și iubirea prin faptul că îi depășesc pe ceilalți în tot felul de competiții și jocuri lipsite de importanță.

Îi învățăm că rolul lor este „să ne facă mândri” prin aprecierea pe care le-o oferim doar când ne sporesc imaginea de părinți speciali.

Și desigur, că merită disprețul nostru când ne fac „de rușine” pentru că sunt diferiți, mai puțin dotați, sau nu se mișcă destul de repede pentru a ne îndeplini ambițiile de glorie socială.

Vi se pare familiar?

Toată această goană după superioritate ne epuizează, ne învrăjbește, și după scurte momente de plăcere superficială când ne este validat „statutul special”, cădem din nou în apatie, singurătate și lipsă de sens.

De ce nu poate această nevoie de a fi special, să ne fie satisfăcută definitiv?

De ce nu este niciodată destul?

„Golul interior”, „sentimentul de insuficiență” „senzația de inadecvare” – la ce se referă toate aceste concepte?

De ce consideri că nu ești suficient/suficientă în acest moment?

Ce anume lipsește?

Și orice răspuns îți vine în minte, ești sigură că asta o să te satisfacă definitiv?

Ce nevoie încerci să satisfaci?

Dorința de a fi special, nu-i așa?

De unde știi că ești special, sau dimpotrivă, deficient?

De la ALȚI oameni.

Este o etichetă ce ți se atribuie DIN EXTERIOR.

Cum poate ceva exterior să te definească?

Nu poate.

Ceea ce te definește cu adevărat se află în interior.

Ceea ce te definește în interiorul tău este:

1. Pacea (întotdeauna prezentă)

2. Nevoi bazale care generează obiective

3. Acțiuni, alegeri

Nevoile sunt naturale (hrană, intimitate, încredere) și artificiale sau condiționate (superioritate, control).

Când vrei să controlezi (forțezi) îți rănești nevoia de încredere (nu mai ești demn de încrederea ta, sau a celorlalți).

Când vrei să fii superior, special, îți rănești nevoia de intimitate (cooperarea, conexiunea, poate apărea doar de la egal la egal).

Ai fost condiționat să te definești prin superioritate, să te vezi ca special, ca să îți justifici forțarea și controlul asupra celorlalți.

Pacea interioară este consecința renunțării la aceste obiective artificiale, conștientizând că îți sabotează satisfacerea nevoilor naturale (intimitate, încredere).

Nu e necesar să fii special, și nu ești defect.

Ești un om ca oricare altul.

Până nu faci pace cu tine nu vei avea relații satisfăcătoare.

Iar pentru a te împăca trebuie să rezolvi conflictul interior dintre nevoile naturale și nevoile condiționate, adică să alegi la care ești dispus să renunți.

Această alegere te definește în interior, și se oglindește în calitatea relațiilor tale.

Tehnica de relaxare

Poți asculta aici exercițiul de relaxare:

Problemele emoționale nu pot fi rezolvate doar prin înțelegere

Parte din energia emoțională care se exprimă în prezent este în realitate energie emoțională reprimată în trecut, care este doar declanșată de situații actuale. Aceasta energie emoțională nu este cauzată de interpretări mentale, și nu poate fi eliberată prin înțelegere.

Modul de eliberare de energia emoțională „stocată” în corp este de a o simți în mod direct, de a-i acorda atenție neutră, până când această energie se liniștește de la sine.

Trăirea emoțiilor judecate ca inacceptabile sau inconfortabile este inconștient evitată de mecanismele de apărare dezvoltate în copilărie, când nu eram capabili să gestionăm stările dificile, să le facem față în mod direct, încât ele să se poată disipa complet. Pedepsirea de către părinți a exprimărilor emoționale crează și mai multă rezistență la a le trăi, a le simți la vârsta adultă.

Focusarea pe „soluția” la problemele emoționale le perpetuează

Emoția vine ca o energie ce te îndeamnă spre acțiunea de a rezolva o problemă. Acțiunea pare să urmărească rezolvarea problemei.

Dar

Atenția focusată pe „soluție” (compensarea problemei) confirmă convingerea că problema este reală!

„Cum să scap de sentimentul de insuficiență” presupune că insuficiența este reală.

Sentimentul de insuficiență, deficiență, inferioritate, neajutorare, („sunt incapabil, slab, bun de nimic”) este doar un gând care apare odată cu o senzație în corp.

Senzația este luată pe post de confirmare a veridicității gândului!

În plus, acțiunea spre compensarea lipsei confirmă de fapt presupusa lipsă.

Soluția reală este doar să lași senzația să treacă, pentru că în realitate nu există golul interior, e doar (1) o senzație condiționată care apare alăturată de (2) un gând sau o imagine mentală: „nu știu” sau „nu pot”.


Prima parte sunt gândurile negative, de respingere, a doua parte sunt senzațiile corporale care sunt la rândul lor judecate ca fiind neplăcute (tot de niște gânduri sau interpretari mai subtile).

Acest cerc vicios (gânduri > senzații > gânduri  de respingere > senzații suplimentare > etc.) crează blocajul, suferința:

Împotrivirea mentală (dată de identificarea cu un fenomen trecător care începe să se schimbe) > senzație de epuizare, pierdere de energie > etichetarea senzației ca neplăcute > împotrivire mentală („nu vreau să simt”, „cum să îmi schimb starea”) > senzație de epuizare > șamd. 

Toate aceste judecăți sau împotriviri mentale, aceste gânduri de respingere sunt cauza suferinței subiective.

Împotrivirea este cauza suferinței!

De fapt, împotrivirea ESTE suferința.

Perspectiva observării neutre

Perspectiva observării neutre te poate ajuta când te confrunți cu stări emoționale intense prin detașarea de gânduri și senzații, cu scopul de a îndepărta rezistența, împotrivirea la a le experimenta.

Dacă nu există împotrivire în tine, mai există suferință? (Ține minte: tu ești observarea neîntreruptă, nu vreun gând sau vreo senzație trecătoare).

Dar când conștiența, observarea se atașează de o imagine mentală, această identificare cu un obiect observat (care ca orice obiect/fenomen este temporar) crează frica de pierdere, de unde se naște și reacția de împotrivire.

Greșeala deci, este identificarea cu un obiect trecător, în loc să rămânem în identitatea noastră reală: observarea neîntreruptă, neschimbată.

Atenție: nu vorbesc despre pasivitate (lipsa acțiunii), ci de identitatea corectă (înțelegerea că nimic nu poate să te schimbe sau să te pună în pericol dacă alegi postura conștienței curate, neatașate de vreun rezultat trecător).

Din această postură acțiunea este mult mai ușoară, naturală, blândă.

– Păi dacă nu putem fi schimbați (îmbunătățiți) de rezultat, asta nu înseamnă că nu mai are niciun rost să acționăm, să ajutăm, să contribuim?  Nu este asta pasivitate, indiferență?

– Nu, deoarece conștientizarea sinelui ca observare nu anulează acțiunea, doar schimbă motivul din spatele ei. 

In loc să acționăm din lăcomie, competiția pentru superioritate, sau frica de a pierde, vom acționa doar din plăcerea de a experimenta (conexiunea, intimitatea), curiozitatea de a cunoaște (adevărul), dragul de a oferi (iubirea).

De ce nu poți avea o relație stabilă

Frustrarea, dezamăgirea pe care o simți față de incapacitatea de a „stabiliza” o relație vine dintr-o neînțelegere fundamentală despre natura relațiilor umane.

O relație nu este un cadru fix, o interacțiune planificată și stabilită între anumiți parametri „acceptabili”, asemenea unei fișe de post.

Dacă vezi relația ca pe un obiectiv pe care poți să îl atingi, și care apoi va continua la fel, în care așteptările tale vor fi îndeplinite de acum înainte, vei fi etern dezamăgit și frustrat. Nicio persoană sau relație nu este compatibilă pe termen lung cu această perspectivă.

O relație este ceva viu, un spațiu de interacțiune imprevizibil, care nu poate fi constrâns, controlat, decât cu prețul devitalizării, conflictului, și în final, al îndepărtării necesare recuperării libertății de exprimare autentică.

Există doar două motive pentru care cineva se îndepărtează:

1. Atitudinea ta agresivă îl îndepărtează, caz în care ești responsabil de îndepărtare, sau

2. Dorește să trăiască experiențe diferite, noi, caz în care nu ești responsabil de îndepărtare.

Iluzia este (1) să crezi că poți ține pe cineva cu forța lângă tine, sau (2) să crezi că poți să devii totul pentru partenerul tău încât să-i oferi toate experiențele de care are nevoie.

Orice relație pe termen lung are momente naturale de apropiere și îndepărtare, indiferent de cât de multe compatibilități există sau ce planuri comune își fac partenerii.

În momentul în care se instaurează dependențe (atașamentul anxios) îndepărtările firești vor fi văzute ca pericol de a „pierde relația” de unde și încercările forțate de a opri aceste îndepărtări (vezi victimizarea, reproșurile și alte strategii de manipulare). Sigur că orice reacție de control va declanșa o reacție opusă în partenerul care se îndepărtează, grăbind îndepărtarea sau chiar declanșând o despărțire definitivă.

O altă strategie (la fel zadarnică) este să te dai peste cap și să încerci să „devii ceea ce partenerul tău are nevoie” adică să încerci să ascunzi (să te abții din) ceea ce nu îi convine partenerului și să joci rolul pe care celălalt îl cere. Însă orice schimbare la nivel de comportament va dura puțin și va crea inevitabile resentimente și dezamăgiri atunci când adevărul va ieși din nou la suprafață (strategia atașamentului evitativ).

Soluția este desigur asumarea maturizării individuale, adică să-ți abordezi dependențele (să devii independent) inclusiv prin înțelegerea că nimic exterior nu poate fi controlat, că nimic viu nu poate fi forțat să rămână la fel. Făcând loc schimbării (de fapt evoluției) relației, îi permiți să se schimbe, să te schimbi odată cu ea, și să te maturizezi odată cu conștientizările ce vin din experiența relaționării.

Astfel îți asumi suferința prăbușirii naivității (maturizarea) și înțelegi că adevărul nu poate fi evitat pe termen lung.

Când începi să cauți adevărul voluntar, înainte să te forțeze suferința dez-amăgirii, ai ales maturizarea în defavoarea iluziilor infantile.

Dacă persiști în agățarea de victimizare și iluzii superficiale despre relații și viață, îți perpetuezi și amplifici suferința. În situația asta sunt cei care se plâng de aceleași probleme în fiecare relație.

Îți recomand să privești adevărul în față, și să dai o șansă comunicării autentice, dincolo de clișee, victimizări și pretențiile care țin oameni maturi la distanță.

Schimbarea este parte indispensabilă maturizării, iar îndepărtarea îți oferă spațiul de care ai nevoie pentru a-ți recupera autonomia, dacă decizi să îți asumi responsabilitatea pentru propria viață.

Această asumare îți permite experiența recunoștinței în relațiile tale, ceea ce face îndepărtarea ușor de acceptat, și o apropiere la un nou nivel – mult mai probabilă.

Succes!

Prietenia – între atitudine și imagine

Una e să fii prietenos, alta e să încerci să fii văzut ca „un prieten bun”.

Una e atitudinea din prezent, alta e identitatea mentală de care te-ai atașat (și care îți cauzează suferința, sau conflictul cu sensibilitatea – ceea ce simți în prezent).

Când te simți vinovat este pentru că imaginea de prieten bun îți este afectată (nu ai făcut ceea ce „ar trebui să facă un prieten”).

Chiar și când nu respecți o promisiune te poți comporta prietenește.

În mod curios, când te simți vinovat (deoarece nu te obligi să îți joci rolul de „prieten”) e probabil să te comporți neprietenește, adică să te ascunzi, să „dispari” fără explicații, să te justifici și să cauți scuze.

Grija, prietenia, este sinceritate față de prieteni în legătură cu propriile limite, este recunoașterea că promisiunile făcute în trecut nu (mai) au acoperire în realitate, este recunoașterea a ceea ce simți în prezent.

Nu uita că a-ți dez-amăgi prietenii (adică a-ți face cunoscute limitele, a-ți recunoaște greșelile) e un gest autentic de prietenie.

Atenția necondiționată

Poate ați auzit de iubire necondiționată dar aș vrea acum să vă vorbesc despre ceva mult mai ușor accesibil.

Dar pentru început: Atenția condiționată este preocuparea pentru a-mi îndeplini un scop (care poate fi conștient sau nu), iar atenția în acest caz este orientată către identificarea unei căi de acțiune pentru a-mi îndeplini obiectivul.

Scopul este întotdeauna o situație imaginată în mintea mea, asemenea unui tablou sau scenariu.

De exemplu, dacă îmi doresc foarte mult să mă apropii de o persoană care mă atrage la nivelul senzualității, atenția mea va fi orientată preponderent la oportunități sau strategii mentale prin care să-mi ating scopul, și voi trece cu vederea, voi considera nerelevante detaliile care nu duc la îndeplinirea scopului.

Cu cât îmi doresc mai intens realizarea în realitate a scenariului imaginat, cu atât se va accentua polarizarea atenției. Când suntem „căzuți pe gânduri”, neatenți sau superficiali este pentru că o imagine mentală ne consumă toate resursele atenționale.

Atenția condiționată de un scop e privirea „prin” persoana sau situația din fața mea, focusul fiind pe ceea ce vreau să obțin.

Când cineva ne privește așa spunem că „nu sunt prezenți”, iar în cazuri extreme ne putem simți folosiți.

Vorba lui Mo: „Sigur-sigur foarte interesant, da’ hai să-ți spun eu la ce mă gândeam”.

A fi prezent înseamnă să-mi defocusez atenția de la imaginile mentale imaginare (ceea ce încerc să obțin sau ceea ce încerc să evit), și să revin în aici și acum, fără alt scop decât a fi alături de experiența directă accesibilă prin simțuri.

Pare evident și banal dar realitatea se întâmplă în afara minții și imaginației noastre.

Atenția NEcondiționată este curiozitate pentru ceea ce e adevărat și real, aici și acum. Atât.

Atenția necondiționată este prezență

Mare parte din oamenii care aleg să vină la consiliere încep cu întrebări de genul „Cum să fac să …”

Fiind deja focusați pe un scop, căutăm strategii noi atunci când tot ceea ce am încercat până acum „nu funcționează”.

Greșeala pe care o facem când suntem prea atașați de un obiectiv este că acordăm prea puțină atenție momentului prezent.

Însă orice schimbare presupune o cunoaștere în profunzime a ceea ce încercăm să schimbăm.

Cum ai putea să conduci spre o destinație anume fără să știi unde te afli acum?

Pe de altă parte niciun drum nu poate să mă ducă într-un loc care există doar în mintea mea.

Revenind la exemplu atracției pentru o altă persoană: există un interes din partea celuilalt? Nu poți să afli asta decât dacă lași deoparte obiectivul și ești atent la persoană, aici și acum.

Puteți vedea cum prioritatea prezentului în fața obiectivelor ne face mai atenți, mai sensibili, mai conectați la prezent și la ceilalți.

Probabil a oferi atenție necondiționată e primul gest de iubire necondiționată.

Prezența și integritatea în relații

Faptul că nu vreau nimic de la tine, dincolo de a ne bucura împreună de momentul prezent (atâta vreme cât avem ceva de împărțit) este un gest veritabil de respect și prietenie.

Însă dorința de a controla pentru a asigura îndeplinirea propriilor obiective reduce persoana la un mijloc pentru un scop.

Aceasta situație des întâlnită dezumanizează și obiectifică relațiile umane. Chiar și la nivel redus, când simți că ești folosit îți vine să păstrezi distanța.

Atenție! Dacă cooperăm pe obiective comune nu înseamnă că suntem prieteni! Vorba proverbului: „Si cu dracul te poți face frate până treci podul”.

Din acest motiv doar când refuzi pe cineva ai șansa să îl cunoști cu adevărat. Adică doar când nu mai ești folositor obiectivelor lui poți să vezi în ce constă de fapt relația dintre voi.

În definitiv, prieteni îți sunt cei care te caută pentru compania ta, nu cei care îți folosesc compania pentru a obține beneficii, sau pentru a-și îndeplini obiective cu tine.

Strategia la îndemână pentru a redeveni atent la prezent

Atenția necondiționată apare și când medităm, când ne resemnăm în fața unui eșec, sau după ce trece euforia unui succes.

Însă renunțarea sau măcar îndepărtarea temporară a obiectivelor și imaginilor mentale este cel mai la îndemână mod de a redeveni prezent.

Un caz special este atunci când ne simțim inconfortabil în lipsa unui obiectiv. Plictiseala sau agitația reflectă conținuturi inconștiente care ies la suprafață atunci când nu mai suntem distrași de traficul continuu al obiectivelor mentale.

Cu ajutorul psihoterapiei pot fi explorate, înțelese și integrate impulsurile inconștiente care perturbă liniștea și seninătatea ce ne definesc la nivelul cel mai profund.

Va doresc ca astăzi să oferiți și să primiți măcar un scurt moment de atenție necondiționată!

Cum controlezi exprimarea autentică a unui copil

Îi induci (prin critică, pedepse, judecăți) o identitate mentală deficitară – îl convingi că îi lipsește ceva, că încă nu merită iubire sau libertate, că bucuria fără motiv e copilărească, că naturalețea sa nu este frumoasă, că adevărul pe care îl simte în interior nu este de încredere.

Astfel îi distragi atenția de la propria sensibilitate (identitatea reală) spre o identitate mentală care condiționează exprimarea iubirii, fericirii, adevărului și a bucuriei interioare autentice (adică fără un motiv) – de respectarea tradițiilor, comparația cu ceilalți și competiția pentru superioritate.

Așa ajungem să credem că posesiile, realizările și succesul social aduc fericirea și iubirea, iar controlul va aduce siguranța că acestea vor rezista în timp.

Însă motivul pentru care fericirea și siguranța apar temporar când ne îndeplinim obiectivele nu este pentru că am obținut ceva, ci pentru că, pentru scrută durată de timp, dorința de a obține (sau frica de pierde controlul asupra ceva ce am obținut în trecut) se relaxează.

Doar când mintea se relaxează, adevărată noastră esență (libertatea, adevărul, frumusețea și iubirea) se pot exprima din interior la exterior. Dar fricile și dorințele condiționate ne blochează această exprimare naturală. Copiii și animalele sunt mai aproape de această exprimare autentică (necondiționată) și de aceea ne place să-i privim și să-i avem aproape: ne aduc aminte de adevărata noastră natură.

Dorințele sau fricile izvorăsc inconștient din tendința de a compensa sau „repara” identitatea mentală deficitară inoculată în copilărie.

Toate mecanismele „de apărare” sunt de fapt mecanisme de compensare a acestui deficit personal ce a fost inoculat în copilărie și transmis inconștient de la generație la generație.

Singura traumă reală este convingerea că e ceva în neregulă cu ceea ce simțim.

Astfel observăm incongruența dintre ce simțim și ce gândim, dar pentru că am fost inoculați să ne definim identitatea prin minte și gânduri preluate de la alții, credem că emoțiile sunt „boala” sau „problema” – și atunci fie le anesteziem prin diverse dependențe, fie credem (conform inoculării) că încă nu am atins suficient de bine standardele care sperăm să ne anuleze neîncrederea, judecata și disprețul de sine – și alegem calea perfecționismului patologic.

Emoțiile negative sunt doar un strigăt de durere al sensibilității amputate prin atitudini și comportamente „normale” auto-distructive, atunci când ai uitat că ești sensibilitate, și ai crezut eronat că ești o „problemă” care trebuie „rezolvată”.

Cum rămâne cu comportamentele agresive, nu trebuie ele pedepsite pentru a fi descurajate?

De ce este un copil agresiv?

Este asta natura lui sau este un comportament învățat?

În ce condiții un organism se comportă agresiv?

Atunci când NU înțelegi cauza agresivității singura alternativă este să încerci să o pedepsești adică să îi cenzurezi exprimarea, să creezi o nouă condiție în mentalul copilului care să filtreze aceste exprimări agresive.

Desigur că asta e o abordare de suprafață cu efect de scurtă durată (vezi eficiența practic nulă a încarcerării pentru reducerea criminalității).

Nu poți să produci o schimbare reală fără să înțelegi mecanismul psihic care produce comportamentul. Abordarea comportamentală (behavioristă) consideră natura umană o tabula rasa – un fel de roboțel căruia îi lipsește programarea, sau unul care a fost programat (condiționat) greșit, și astfel necesită o nouă condiționare (un „upgrade” de soft).

Astfel auzim de strategii de gândire pozitivă (ca un fel de pansament peste gândirea negativă), condiționare prin recompense (ca „alternativă” la pedepse) fără să ne vedem ipocrizia subtilă de a ascunde gunoiul sub preș.

Orice evaluare există în dualitate.

Nu există bine fără rău. Când lauzi un copil pentru un comportament, îl judeci ca fiind „bun” pentru că îți îndeplinește așteptările, iar fix în acel moment ai creat în mintea copilului opusul: un comportament diferit îl face implicit „rău”.

Problema nu e judecata comportamentului ci judecata identității.

Una e să îți exprimi autentic nemulțumirea când un copil te agresează și alta e să îl judeci ca ființă pentru că nu se supune planurilor tale.

Rușinea și vinovăția sunt emoțiile ce apar ca o consecință a judecății părinților atunci când copilul nu se supune planurilor adultului. Ele sunt dovada că identitatea de ființă deficientă a fost inoculată cu succes în mentalul copilului.

Pentru că în urma judecăților părinților am dezvoltat inconștient o relație mentală agresivă cu propriu sine (sensibilitatea), nu putem decât să avem aceiași relație plină de reproșuri și judecăți și cu ceilalți (mai ales față de cei mai vulnerabili: proprii copii).

Astfel agresivitatea inconștientă față de sine se transmite de la o generație la alta.

La nivel social această agresivitate este sugerată de cuvinte aparent pozitive ca: ambiții, competitivitate, motivație, evoluție ce descriu doar partea „pozitivă” a judecății de sine. Însă nu există superioritate fără inferioritate (se definesc în contrast, una se bazează pe cealaltă).

De loc accidental, în momentul în care te identifici cu superioritatea – adică crezi că EȘTI superior, simultan (dar deseori inconștient) ți-ai creat frica de inferioritate.

În momentul în care te consideri „în control” ți-ai creat și frica de a pierde controlul. (Exercițiu de introspecție: Care parte din tine controlează ce anume?)

Autenticitatea e exprimarea care nu are un obiectiv ulterior, este acțiunea făcută de dragul acțiunii.

Munca la obiective nu e greșită în sine, dar dacă crezi că obiectivele te vor face fericit (îți vor anula nefericirea) sau că îți vor demonstra valoarea (îți vor anula disprețul inconștient de sine) – vei afla că în ciuda efortului exterior nimic nu s-a schimbat în interior.

Eliberarea stabilă de suferință e posibilă doar când investighezi onest cauza suferinței, cu răbdare și compasiune, până descoperi adevărul care îți eliberează sinele autentic.

Traumă și traumatizare

Există (1) traume interioare reale cauzate de vinovății nejustificate și (2) imaginea de victimă superioară moral folosită în manipulare.

1. Trauma reală implică nu doar suferința trăită în trecut, ci și convingerea inconștientă că ești vinovat pentru ce ți s-a întâmplat (ai fost abuzat, forțat și ți s-a spus că meriți, că e vina ta pt ce ți se întâmplă). Aspectul traumatic nu este abuzul sau situația dificilă ci inocularea falsei responsabilități pentru abuz. Această inoculare a vinovăției urmărește să te pună într-un conflict cu tine însuți care să te facă mai ușor de manipulat pe viitor. Acest conflict vechi cu sinele se exprimă în prezent prin perfecționism, judecata sinelui și rușine și dispreț inconștient față de sine.

Practic traumatismul (sau rana) este vina nejustificată pentru suferința veche, vină care întreține suferința (conflictul interior) până în momentul în care conștientizezi că ai fost mințit și păcălit.

2. Victimizarea este metoda de manipulare prin care se inoculează această vină. Practic abuzatorul (cel care forțează) pretinde că este victima circumstanțelor cauzate de ceilalți, când în realitate el e cel care încearcă să controleze, să forțeze.

Victimizarea este manipularea care justifică forțarea altora sub pretextul unei suferințe care ar apărea dacă ceilalți nu se supun.

Aceasta manipulare nu funcționează decât cu cei care deja se simt vinovați pentru faptul că au fost forțați în trecut. Vinovăția lor (convingerea lor inconștientă că sunt defecți și că nu merită mai mult) îi împiedică să vadă incorectitudinea (dorința de a controla și forța) a abuzatorului.

Pe scurt abuzatorul e cel care se victimizează (evită responsabilitatea și învinovățește victima) iar victima e cea care își asumă vina pentru abuz.

Problemele se complică exponențial când victima preia mecanismul abuzatorului pentru a evita vinovăția (nejustificată, inconștientă): învinovățirea abuzatorului.

Astfel vinovăția nejustificată pentru abuz rămâne inconștientă și alimentează un spirit justițiar orientat spre abuzator sau situații care aduc aminte de această vinovăție reprimată. Identificarea cu acest spirit justițiar poate face eliberarea de vinovăție practic imposibilă.

Soluția este aducerea la suprafață a acestei vinovății inconștiente (exact ceea ce mecanismul de apărare încearcă să împiedice) și apoi investigarea acestei vinovății (dacă e justificată sau nu). Însă mecanismul de apărare împiedică această abordare de profunzime.

Un psiholog cu experiență poate oferi cadrul unei relații de încredere și onestitate în care această vinovăție poate fi adusă la suprafață și dezactivată de la rădăcină – încât mecanismul de apărare să nu mai fie necesar, iar energia ținută în tensiune (vigilența care nu mai este acum necesară) să poate fi folosită pentru a trăi autentic și a simți complet viața, în prezent.

Programează o ședintă de consiliere

Relația cu prezentul

Relația ta cu prezentul este relația ta cu tine.

Când ești una cu prezentul, ești una cu tine.

Dacă îți orientezi atenția către starea ta, poți să observi ce te împiedică să fii prezent, ce te împiedică să fii tu însuți.

Dacă te simți tensionat înseamnă că inconștient opui rezistență situației din prezent. Ceea ce se întâmplă acum te frustrează, mai precis frustrează așteptările tale legate de ceea ce crezi că ar trebui să se întâmple. (Sigur că ceea ce chiar trebuie să se întâmple este exact ceea ce se întâmplă acum.)

Cu cât te agăți mai puternic de așteptările tale, cu atât îți prelungești suferința.

Cu cât îți creezi o identitate din acele convingeri cu atât ești într-un conflict mai puternic cu ceea ce este, cu prezentul și cu tine însuți.

Pacea interioară vine din acceptarea condițiilor din prezent. După ce ai acceptat complet condițiile interioare și exterioare poți eventual acționa (dacă mai este necesar), însă e o acțiune ce decurge ușor și firesc din acceptarea situatiei în care te afli.

Dacă te simți agitat înseamnă că fugi de prezent. Ceea ce te sperie este necunoscutul – pentru că ai investit identitate în iluzia controlului (te-ai crezut puternic și stăpân pe lucruri care sunt înafara controlului tău). Recunoașterea propriilor limite și împăcarea cu slăbiciunile personale e calea către seninătate în fața necunoscutului (adică în fața vieții).

Dacă te simți rănit înseamnă că te-ai atașat de niște convingeri (adică crezi în mod eronat că ceea ce se întâmplă e personal, despre tine) convingeri pe care prezentul ți le demonstrează ca fiind false. Cel mai probabil ceea ce se întâmplă nu are nicio legătură cu tine. (Sau mai precis, te-ai definit prin părerea altora despre tine, iar asta nu are nicio legătură cu cine ești tu în interior). Asumă-ți responsabilitatea pentru naivitate sau superficialitate și nu mai opune rezistență adevărului evident în prezent.

Relația ta cu prezentul este relația ta cu tine.

[ENG] Approval and the real you

Ego is the judging center of your mind.

It’s that „not good enough” voice of your parents and teachers, that voice that you’ve unconsciously made your own.

All you have to do is stop comparing and judging. But for that you have to become aware that you’re doing it, and that it’s hurting you.

Awareness.

Pain is a good reminder that you’re hurting yourself with all the labeling, comparing and judging.

It’s your opposition to what is, it’s your rejecting of reality. You are rejecting the reality of your limits – because in the mind of the ego, in order to be loved or accepted as enough, you shouldn’t have any.

But your limits define you, they ground you. They give you tools to work with.

There’s nothing to achieve but inner peace.
Peace never comes from outside. Peace comes from stopping your rejecting of the inner (of yourself) and stopping your rejecting of the outer (the world).

Just stop judging and resisting.
Have a moment.
Have a breath of fresh air, an untainted, authentic moment.

It IS good enough.
Breathe in, breathe out.

Then act.

Not from your mind, but from behind it.
Act from not knowing what to do next.
Act from not knowing who you are.
Act from not knowing who you’re supposed to be.

Just let the silent you express through your actions.

Trust your intuition for it is untainted with judging.
You will know what to do without thinking about it.

The ego is judging energy.
The real you is silent energy.

If you stop judging (after you become aware that you’re doing it) – you let the real, silent you be felt and seen.

But doesn’t letting go of my unfulfilled dreams and expectations mean I won’t improve or get any better?

Letting go of what isn’t makes room for what is.
Why do you need to „get better” as you say?
Are you „bad” now?
Who says that you are bad?
Where is that voice coming from?
Why do you believe that your present, un-improved, run-of-the-mill yourself doesn’t cut it?
Why is it not good enough?
Because OTHERS say that you are not good enough?
Do others really know better?

And if THEY ever get satisfied with you, does that mean YOU are happy?
Does happy mean pleasing others?

That is not who YOU really are.
You are the silent, quiet intuition behind your thoughts.

You are your private needs and wants that have nothing to do with pleasing others.

You’ve been duped in working for others’ expectations and goals, by taking their voices and ideas as your own.

You’ve identified with the „good” parts of you (really, the parts that your parents approved of) and rejected the „bad” parts of you (what they didn’t approve of) as not being you.
But they both are.
Wanting to be a „good” boy or girl you rejected the parts of you that they didn’t approve. That’s where your guilt comes from.

The unapologetic, impolite, inappropriate parts of you are more authentically „you” than any attempts at pleasing others.
That’s why we like being bad.
It feels more real and more authentic.
And it is.
It’s a big FUCK YOU! to approval, to the shame and the guilt that comes from other people’s judging.
It’s liberating.

But doing it for too long becomes tiresome.
It’s still not the real you.
You’re just doing the opposite of what’s expected.

If doing „good” is not you, and neither is doing „bad” – than what really IS you?

Doing YOU isn’t judging, it’s acting without labeling, from your intuitive, feeling, unthinking conscience.
This is who you really are.