Dinamica victimă-salvator în relații

De ce sunt relațiile atât de dificile? De ce cu cât suntem mai entuziasmați la început, cu atât apar mai multe certuri și tensiuni după un timp? De ce ne atrag puternic persoanele care sunt atât de diferite de noi? De ce intrăm în competiție și jucăm jocuri de putere tocmai cu persoana care ne așteptăm să ne facă fericiți?

În majoritatea relațiilor apare o dinamică puțin evidentă la început, dar care cauzează toate problemele acestea: este vorba de dinamica victimă-salvator.

„Victimele” sunt nesiguri în relații, au nevoie de confirmări și reasigurări constante. Deseori recurg la victimizări, reproșuri și învinovățiri pentru a constrânge partenerul să rămână în relație, să facă un angajament, sau pentru a obține ajutorul acestuia. Ei nu iși asumă responsabilitatea pentru propria fericire, deseori dând vina pe ceilalți, partener sau societate pentru problemele pe care le au. Dacă ar avea un motto ar suna cam așa: „Sunt o persoană minunată, doar că am foarte mult ghinion”.

„Salvatorii” sunt neîncrezători și distanți în relații, critică des și sunt constant nemultumiți de partener. Aceștia deseori pozează în persoane care „se sacrifică” pentru binele celuilalt, astfel creând dependență în partener prin faptul că oferă foarte mult la început, iar apoi reproșează faptul ca nu primesc ceea ce doresc atunci când doresc. Ei își asumă responsabilitatea pentru problemele partenerului (parțial), însă nu pentru a se face pe sine fericiți, reproșând celuilalt că nu oferă destul, sau că se agață. Motto-ul acestora este: „Eu te ajut dezinteresat, dar mă aștept să faci același lucru”. (În caz că nu e evident: faptul că mă aștept să faci același lucru arată că nu te ajut dezinteresat, ci că am un interes foarte precis.)

Responsabilitatea propriei fericiri

Ambele roluri pe care și le asumă cei ce intră în relații sunt evadări de la responsabilitatea propriei fericiri. Dacă viața noastră este fără sens în lipsa unui partener, sau dacă ne așteptăm să găsim pe cineva care să ne „salveze” de la singurătate, prin promisiunea că „mă va face fericit” sau „mă va face să ma simt specială” – șansele sunt ca relația să eșueze sub presiunea unor așteptări care nu pot fi îndeplinite de altcineva.

Acest abandon în relație este exprimat cel mai clar prin intensitatea perioadei de „îndrăgostire” – sau promisiunea că în sfârșit am găsit persoana care ne va face fericiți (în locul nostru). În momentul în care se produce un angajament ferm (asumarea exclusivității, mutatul împreună sau căsătoria), ne așteptăm ca acea promisiune să devină realitate. Din acel moment încep să apară nemulțumiri, reproșuri și conflicte tot mai intense, pe măsura ce vedem că partenerul nu poate / nu vrea să ne faca fericiți, că suntem exact aceiași persoană ca înainte de relație, și că problemele noastre nu au disparut, dimpotrivă, la problemele noastre se adaugă acum și problemele partenerului.

Atracția fatală

Apare o atracție intensă între cele două roluri, datorită modului în care sunt obișnuiți să primească aprecierea și aprobarea de la persoanele de referință din copilărie (parinți, etc). Astfel, „victimele” se așteaptă ca prin invinovățiri și victimizări să atragă pe cineva care „să aibe grija de ei”, în timp ce „salvatorii” se așteaptă ca prin faptul că au grija de celălalt, să obțină (în schimb) același ajutor. Desigur că „victimele” nu sunt interesate de a oferi nimic în schimb, așa că nevoia „salvatorului” ramâne neîndeplinită. Vazând că ceea ce sperau să se întâmple nu se întâmplă, aceștia vor face tot mai puțin în relație, se vor îndepărta, ceea ce va atrage și mai multe invinovățiri și reproșuri din partea „victimei”. În momentul în care „victima” accepta despărțirea și dă semne că intenționează să meargă mai departe, se restabilește echilibrul, „salvatorul” se simte din nou liber, și revine cu promisiuni și investiție în relație – și povestea o ia de la început. Acest ciclu se poate repeta la nesfârșit și explică certurile și împăcările repetate din cuplurile ce au aceasta dinamică.

Ceea ce declanșează conflictul sunt tocmai aceste angajamente și promisiuni de la începutul relației, prin care încercăm să obligăm partenerul să devină responsabil pentru a ne face fericiți. Când relația se termină, și renuntam la aceste angajamente și obligatii (și implicit ramânem noi responsabili să ne facem fericiți) poate apărea brusc atracție și pasiune, acolo unde acestea lipseau de ani de zile. Desigur că daca reluăm relația (mai specific angajamentele și obligațiile) se va ajunge tot în aceiași situație.

Relațiile mature

Devine evident că această fugă de la propria viață, și de la responsabilitatea de a ne face fericiți prin deciziile noastre, este cauza principală a eșecului relației. O relație „eșuează” atunci când visele noastre de fericire fără efort sunt distruse de realitatea unui partener imperfect, care abia dacă poate să se facă pe sine fericit. Dacă am accepta limitele partenerilor noștri, și am aprecia cu recunoștință ceea ce ni se oferă fără să pretindem mai mult (în definitiv nimeni nu ne datorează nimic) – am putea să ne bucurăm de momentele placute pe care le ofera relația, fără să ne așteptăm ca relația să ne rezolve probleme pe care noi înșine refuzăm să ni le rezolvăm.