Ce prioritizezi: profitul sau contribuția?

Vrei să fii bogat sau sărac?

De ce vrei să fii bogat?

Ca să te simți în siguranță.

De fapt vrei să te SIMȚI bogat.

Crezi ca ceea ce “ai” te face să te simți bogat?

Greșit.

Ceea ce OFERI te face să te simți bogat.

În mod aparent paradoxal, să oferi te face să te simți în siguranță.

Când contribui te simți în siguranță, iar când nu contribui te simți “impostor”, “cu musca pe căciulă”, simți că “furi curent”, simți un fel de pericol difuz, nedefinit, vag.

Frica, neîncrederea, paranoia, mentalitatea de lipsă și sărăcie, suspiciunea sau ideea că ceilalți îți vor răul sau să profite de tine – vine din proiecția intenției de a profita – pe ceilalți.

Practic mi-e frică că ceilalți vor același lucru pe care îl vreau și eu: să câștig chiar dacă ceilalți pierd. Acesta este egoismul sau narcisismul: Disponibilitatea de a câștiga din pierderea celuilalt.

Iar indisponibilitatea de a câștiga din pierderea celuilalt se numește încredere, integritate, prietenie, loialitate, iubire.

Orice interacțiune de tip zero-sum în care câștigul meu presupune pierderea altcuiva îmi va alimenta anxietatea, neîncrederea și sentimentul de sărăcie și separare, indiferent de câștigurile materiale (bani, beneficii) sau de imagine (orgoliu, superioritate).

De aceea se spune că mulți oameni bogați sunt zgârciți. Prioritizarea profitului înaintea contribuției îi face să se simtă vinovați, defensivi și neîncrezători în intențiile celorlalți – pe care au proiectat propria lor dorință de a profita (lăcomia).

Astfel mercantilismul (prioritizarea profitului înaintea contribuției) este opusul Economiei Recunoașterii – în care interdependența care stă de fapt la baza prosperității actuale este onorată, recunoscută, și protejată prin prioritizarea contribuției înaintea profitului.

Un exemplu banal: Când deschizi robinetul și curge apa, câți oameni crezi că au contribuit ca acest lucru să fie posibil? 

Când ajungi acasă de la lucru, si poți să stai, să te odihnești, să privești în gol sau să scrollezi absent, câți oameni trebuie să lucreze? 

Câtă muncă, inovație și efort au fost necesare din partea unor oameni pe care nu o să-i cunoaștem niciodată ca să depășim statutul de animal care se luptă pentru supraviețuire? 

Și care este șansa să ne putem plăti vreodată datoria față de toată această imensă contribuție?

Recunoașterea interdependenței (a faptului ca depindem unii de alții pentru tot confortul și susținerea de care ne bucurăm) duce direct la experiența recunoștinței, care este experiența bucuriei pentru oportunitatea de a oferi, dărui, împărtăși bucuria și prosperitatea colectivă.

Nerecunașterea contribuției imense a celorlalți presupune fabricarea unei justificări pentru lipsa de recunoștință: superioritatea. 

Dacă ne putem justifica un statut special, putem pretinde privilegii și avantaje, putem considera cadourile primite în dar drept tribut care ne era datorat. Înlocuim recunoștința cu îndreptățirea.

Regele este o ființă superioară, deci își poate exploata supușii. De fapt fără contribuția lor, ar fi efectiv un cerșetor.

Bărbatul “alfa” consideră femeile obiecte incapabile să aleagă, deci nu este obligat să le respecte nevoile sau libertatea. În realitate el datorează respect și recunoștință pentru că a fost născut, hrănit și îngrijit fix de femeile pe care le obiectifică.

Patronul „self-made” se crede autosuficient, adică ignoră infrastructura, angajații și comunitatea care i-au făcut posibil succesul.

Geniul este “deasupra lumii” deci nu datorează recunoștință celor care l-au format și susținut.

Actuala disprețuiește fostele sau influența familiei, deși partenerul de care se bucură este exact produsul relațiilor sale anterioare.

Naționalistul care se crede parte din „poporul special” simte că are dreptul să controleze, excludă sau exploateze alte grupuri.

Toți aceștia în realitate depind exact de contribuția celor pe care îi disprețuiesc.

Considerăm planeta o sumă de “resurse naturale” de exploatat, nu căminul care ne-a dat viață, care ne hrănește, și de care depindem.

Așa zisul “merit personal” este clădit pe generații fără nume care au muncit și contribuit în condiții mult mai dificile.

———

Pe lângă suspiciune (neîncrederea în ceilalți), un alt efect al celor care aleg să prioritizeze profitul înaintea contribuției este lipsa de încredere în sine, lipsa de demnitate sau lașitatea. În condițiile în care am exploatat, ignorat sau minimizat contribuția celor care ne ajută cu bunăvoință, vom resimți o vinovăție și rușine semi-conștientă care cere să fie mascată (ascunsă, deghizată) și compensată prin ridicarea nedreptății și a exploatării contribuției celorlalți la nivel de ”valoare”. Aici întâlnim formulări justificative de genul ”dacă nu profiți tu, profită altul”, ”sau ești oaie, sau ești lup”, “it’s not personal, it’s business”, “winner takes all”.

O altă ipocrizie populară este invocarea principiilor teoriei evoluționiste (competiția pentru supraviețuire când hrana este limitată) – pentru justificarea luptei pentru privilegii (apărarea lăcomiei și ignorarea muritorilor de foame în condițiile în care am putea hrăni pe toată lumea).

Amuzant cum adepții acestei perspective fac apel rapid la drepturi fundamentale și egalitate imediat ce se regăsesc în poziții de inferioritate.

Toți vrem să fim speciali ca să justificăm pretenția de a fi slujiți și inegalitatea care ne avantajează – în timp ce condamnăm ipocrit inegalitatea care ne dezavantajează. (Adică vrem egalitate doar cu cei superiori, iar cu cei inferiori intrăm în competiție “pentru supraviețuire”.)

Excluderea celorlalți de la prosperitatea proprie (când ții ce ai doar pentru tine) este o expresie a separării, a fricii – și o va amplifica – așa cum includerea celorlalți (când share-uiești, împărtășești, ești deschis și sincer) este expresia și extinderea iubirii, recunoștinței și a bucuriei. Extinderea, expansiunea granițelor este iubirea iar contracția, apărarea lor este frica. Cele două atitudini sunt în antiteză deoarece se bazează pe paradigme care se exclud reciproc. Aici nu există cale de mijloc, nu există compromis: fie alegi una, fie pe cealaltă. Fie crezi că suntem separați, fie crezi că suntem interdependenți. Fie funcționezi pe economia izolării, a sărăciei, fie funcționezi pe economia recunoașterii interdependenței, a abundenței. Fie acționezi win-win, fie win-lose. Fie cauți să câștigi competiția, fie să înlesnești cooperarea. Fie cauți să îți amplifici avantajul, fie cauți binele comun. Un individ îți poate fi fie rival, fie aliat, niciodată ambele.

Cum facem tranziția de la paradigma sărăciei la cea a abundenței? De la frică la iubire? De la suspiciune la încredere? De la lăcomie la generozitate?

Prioritizând contribuția deasupra profitului în tot ceea ce facem. 

Calitatea produselor și serviciilor înaintea marketingului. 

Maturizarea înaintea pretențiilor.

Fii ceea ce vrei să vezi în lume, nu mai aștepta să se schimbe lumea înaintea ta.

Renunță la rolul de victimă nedreptățită și asumă-ți responsabilitatea pentru ceea ce simti (rușine, vinovăție, anxietate) și pentru situația în care te-ai adus (auto-izolare, conflict cu ceilalți și cu viața).

Caută soluții în loc de vinovați.

Taci, privește, și contribuie.

Alternativa este separarea, izolarea, singurătatea, suspiciunea și autodistrugerea. Asta în timp ce avem cele mai bune condiții de viață, în cea mai prosperă perioadă din istorie, în care avem la dispoziție cele mai avansate unelte, cunoștințe și sprijin. 

Ridicol, nu?

Abundența nu e un rezultat, ci o percepție – o consecință a faptului că nu mai apărăm granițe imaginare. Contribuția nu e o strategie, e recunoașterea că ceea ce pare „al meu” a fost deja un dar din partea tuturor. Când vezi asta, generozitatea nu mai e virtute, ci reflex natural, la fel de firesc precum respirația.