Vrei iubire necondiționată sau apreciere necondiționată?

Iubirea te poate accepta întreg. Nu este însă obligată să aplaude fiecare prostie.

„Vreau să fiu iubit necondiționat.”

Sună frumos. Profund. Aproape că se aud niște boluri tibetane în fundal.

Dar merită să verificăm puțin ce comandăm. Pentru că, uneori, când spunem că vrem iubire necondiționată, ceea ce vrem de fapt este apreciere necondiționată:

Să mă admiri indiferent cum mă port. Să fii de acord cu mine indiferent ce spun. Să mă susții indiferent ce aleg. Să-mi confirmi că am dreptate, inclusiv atunci când realitatea a părăsit deja conversația.

Cu alte cuvinte: „Iubește-mă necondiționat, dar te rog să incluzi în pachet și aplauze nelimitate.”

Din păcate, acesta nu mai este un pachet de iubire. Este un abonament premium la validare.

Iubirea și aprecierea nu sunt același lucru

Iubirea poate fi necondiționată pentru că nu depinde de performanță. Pot să recunosc valoarea ta umană chiar și când greșești. Pot să nu te reduc la cea mai proastă alegere a ta. Pot să-mi pese de tine fără să cer să fii perfect.

Aprecierea funcționează altfel. Ea răspunde la ceva concret: o calitate, un gest, o alegere, un efort, o operă.

Apreciez sinceritatea când ești sincer. Apreciez grija când ai grijă. Apreciez o prăjitură când este bună. Dacă prăjitura are gust de burete pentru vase, iubirea față de cofetar nu mă obligă să mai cer o felie.

Pot aprecia persoana în multe privințe fără să apreciez tot ce face. De fapt, o apreciere care nu mai face nicio diferență între curaj și lașitate, sinceritate și minciună, grijă și cruzime nu mai înseamnă mare lucru. Este doar o lumină de studio lăsată permanent aprinsă.

Iubirea spune:

„Valoarea ta nu dispare când greșești.”

Aprecierea spune:

„Asta ai făcut bine.”

Discernământul spune:

„Iar asta ai făcut prost.”

Toate trei pot încăpea în aceeași relație. Ba chiar ar fi sănătos să încapă.

Traduceri aproximative din limba „iubește-mă așa cum sunt”

Uneori, „iubește-mă așa cum sunt” chiar înseamnă:

„Nu mă abandona doar pentru că sunt imperfect.”

Este o nevoie firească. Toți avem colțuri mai puțin prezentabile, zile proaste, frici, răni și momente în care inteligența pare plecată în concediu. Avem nevoie să știm că putem fi văzuți întregi fără să fim aruncați la gunoi.

Alteori însă, aceeași propoziție înseamnă:

„Nu-mi spune nimic despre felul în care mă port.”

„Nu pune limite, fiindcă mă fac să mă simt judecat.”

„Nu-mi retrage admirația când fac ceva lipsit de admirație.”

„Dacă mă iubești, participă liniștit la consecințele alegerilor mele.”

Aici cererea devine puțin obraznică. Nu mai cer să fiu iubit ca ființă umană. Cer ca realitatea mea preferată să primească protecție diplomatică.

În această versiune, iubirea ar trebui să semene cu o mamă imaginară, un fan devotat și un departament de relații publice, toate într-o singură persoană. Să mă accepte, să mă admire, să-mi explice greșelile într-o lumină favorabilă și, eventual, să dea vina pe copilăria mea.

Este mult de lucru pentru un singur partener.

„Dacă mă iubești, mă susții”

Nu neapărat.

Dacă te iubesc, pot să te susțin să fii sincer, responsabil și liber. Nu sunt obligat să susțin orice plan produs de anxietatea, orgoliul sau pofta ta de răzbunare.

Dacă vrei să te arunci într-o prăpastie, iubirea nu îmi cere să sar alături de tine pentru ca gestul să pară validat. Uneori iubirea spune: „Nu.” Alteori spune: „Mă opresc aici.” Și, în cazuri deosebit de spirituale, spune: „Te iubesc, dar îți blochez numărul.”

Iubirea necondiționată nu înseamnă acces necondiționat la timpul, corpul, casa, energia sau viața altcuiva.

Nu înseamnă nici relație necondiționată. Pot să te iubesc și să nu vreau să locuiesc cu tine. Pot să-ți doresc binele și să nu mai accept felul în care mă tratezi. Pot să nu te condamn și totuși să plec.

Refuzul nu anulează iubirea. Uneori îi dă coloană vertebrală.

Aprobarea permanentă este o formă destul de singuratică de iubire

La prima vedere, pare minunat să existe cineva care ne confirmă mereu. Orice spunem este înțelept. Orice alegem este curajos. Orice conflict dovedește că ceilalți sunt toxici. Noi suntem, ca de obicei, niște victime impecabile cu un ghinion statistic uluitor.

Doar că o persoană care ne aprobă indiferent de realitate nu mai este cu adevărat în relație cu noi. Este în relație cu rolul pe care i l-am oferit: oglindă favorabilă.

Nu ne mai întâlnim cu o conștiință liberă, ci cu propriul nostru ecou. Iar ecoul este foarte agreabil, dar rareori observă când ne îndreptăm spre zid.

Iubirea reală este mai riscantă. Celălalt rămâne liber să vadă altceva decât vedem noi. Să nu fie impresionat. Să ne contrazică. Să refuze. Să ne spună un adevăr care nu vine ambalat în hârtie de cadou.

Asta poate durea. Dar măcar nu suntem singuri într-o cameră plină cu oglinzi.

Poate că nu vrem să fim apreciați necondiționat

Poate că vrem ceva mai valoros: să fim văzuți corect și iubiți totuși.

Nu admirați pentru o versiune atent editată. Nu protejați de orice feedback. Nu lăudați mecanic ca un copil care a pus pentru prima dată lingura în chiuvetă.

Ci cunoscuți.

Să existe cineva care poate spune:

„Aici ai fost generos.”

„Aici ți-a fost frică.”

„Aici ai mințit.”

„Aici ai reparat.”

„Nu ești redus la niciunul dintre aceste momente. Dar toate îți aparțin.”

Aceasta este o iubire mult mai solidă decât admirația. Admirația se poate prăbuși când imaginea crapă. Iubirea nu are nevoie de imagine. Tocmai de aceea își permite să vadă fisura.

Vestea bună

Nu trebuie să fim extraordinari în fiecare zi ca să fim demni de iubire. Slavă Domnului, fiindcă programul ar fi epuizant.

Nu trebuie nici să transformăm fiecare greșeală într-o calitate ascunsă. Uneori am fost pur și simplu egoiști, lași, neatenți sau ridicoli. Putem recunoaște asta fără să ne declarăm ființe fundamental defecte.

Valoarea noastră nu depinde de aplauze. Tocmai de aceea putem suporta ca aplauzele să se oprească atunci când nu sunt meritate.

Putem fi contraziși fără să fim abandonați. Refuzați fără să fim umiliți. Văzuți realist fără să devenim mai puțin demni de iubire.

Și putem oferi același lucru celorlalți: iubire fără idealizare, acceptare fără complicitate, sinceritate fără condamnare.

Așa că, data viitoare când ne vine să cerem iubire necondiționată, poate merită să verificăm ce dorim de fapt.

Vrem să fim iubiți chiar și când nu suntem admirabili?

Sau vrem să fim declarați admirabili indiferent ce facem?

Prima dorință ne apropie.

A doua ne lasă singuri, dar foarte bine validați.