‘Normalitatea’ în relații

Sunt des întrebat în terapie dacă diverse reacții, gânduri sau așteptări sunt „normale”.

Mai ales în cuplu.

Practic cei care pun întrebarea aceasta caută de la o autoritate exterioară o validare, sau confirmarea că ceea ce ei fac este în regulă și că nu greșesc.

În cazul în care mi se cere să îmi dau cu părerea despre „normalitatea” reacțiilor sau comportamentelor partenerului, așteptarea este să mă aliez cu reproșurile lor și să le confim că într-adevăr partenerul „trebuie să se schimbe”.

Dar eu spun că:

Faptul că un partener nu mai dorește să respecte o înțelegere pe care ați făcut-o la un moment dat reflectă naivitatea sau ipocrizia cu care ați făcut angajamentul.

Concret: v-ați mințit (ipocrizie) sau v-ați amăgit (naivitate) când v-ați promis „iubire” pe viață, în condițiile în care habar nu aveați ce urmează să simțiți, ce urmează să vreți, și cu atât mai puțin ce aveați de împărțit, dincolo de clișeele standard (sau „normale„) cu care ne acoperim inconștiența.

Aceste clișee ne maschează imaturitatea și crează aparențe de „profunzime” cu care putem lua ochii celor naivi sau confuzi:

Cliseul 1: „Îmi caut jumătatea” – de parcă o relație durabilă de încredere nu se bazează pe maturizare prin onestitate cu sine și celalalt, respect pentru libertatea celuilalt si responsabilitate față de propriile alegeri, ci se bazează pe întâlnirea băftoasă cu soluția la toate problemele și fricile tale: sufletul pereche.

Cliseul 2: „Compromisul e o dovadă de maturitate” – de parcă a renunța la ceea ce simți ca să poți pretinde partenerului să renunțe la ce simte – a apropiat vreodată vreun cuplu. Genul acesta de tranzacționări cu compromisuri, îndatorări, și control obținut prin reprimare, victimizare sau invinovățirea celuilalt (pentru că nu se supune) reflectă perfect bișnița sufletească care stă la baza conflictului din cuplu.

Cliseul 3: „Întemeierea unei familii” – de parcă obiectivul de a cumpăra o casă sau a face un copil are vreo legătură cu încrederea și satisfacția din relație. In loc să fie expresii firești ale echilibrului și bunăstării sufletești, casa și copilul devin pentru majoritatea fie confirmări ale superiorității sociale, fie strategii de control al partenerului atunci când experiența oferită de relaționare nu este suficientă pentru a ține un partener interesat.

Numim imaturitatea „seriozitate” și inconștiența „mister” și le ridicam la nivel de valori.

Este normal?

Probabil, dar nu este și corect.

Până la urmă și sclavia era normală.

Să încerci să-ți manipulezi partenerul nu e normal dacă vrem să fim corecți și implicit demni de încrederea unor parteneri maturi, calzi, conștienți și autentici.

Dar dacă vrem să simțim un superficial (și temporar) sentiment de superioritate pentru că putem controla ceea ce este dorit de majoritatea inconștientă, atunci ne vom manipula și minți partenerii iar relațiile vor rămâne doar lupte pentru puterea de a pretinde supunere, decorate cu aparențe din ce în ce mai dificil de suportat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.