Vinovăția NU este responsabilitate

Majoritatea blocajelor emoționale rezistente la psihoterapie sunt cauzate de confuzia dintre vinovăție și responsabilitate.

Sigur că ele sunt doar cuvinte, și pot fi utilizate cu orice sens în orice context, însă pentru obiectivul clarității și eliberării de suferință consider că este esențial să învățăm să discriminăm între ele. Din punctul meu de vedere, a dezvolta capacitatea de a face această distincție este principalul scop al psihoterapiei.

Pe scurt, sensul cu care folosesc cuvântul VINOVĂȚIE se referă la (1) o judecată la nivelul persoanei, o evaluare globală negativă, o depreciere, devalorizare (persoana este văzută ca rea, malefică sau bună de nimic), și (2) o datorie care trebuie plătită prin suferință. 

Suferința psihologică este consecința atașamentului de așteptări nerealiste, sau ceea ce credem că “trebuie să se întâmple” – dar NU se întâmplă în realitate.

Suferința este de fapt acest conflict între așteptări și realitate. Simplu spus, suferința este cauzată de atașamentul de așteptări false.

Incapacitatea de a ne detașa de așteptările nerealiste crează nevoia generării unui vinovat. Vinovatul este inventat ca explicație pentru incongruența dintre așteptări și realitate.

Când vina este atribuită sinelui, datoria de a suferi se transformă în auto-flagelare, auto-pedepsire. Auto-pedepsirea poate fi conștientă, sub forma auto-deprivării sau a comportamentelor, ticurilor și compulsiilor auto-destructive, sau inconștientă sub forma accidentelor, a prejudiciilor cauzate de grabă, neatenție, “zăpăceală”.

Când vina este proiectată asupra celorlalți, ea se exprimă sub forma reproșurilor și a victimizării: “Tu ești de vină că nu ai făcut ce trebuia”. Desigur că în realitate eu mă agăț de așteptări nerealiste, vise naive, promisiuni fără acoperire sau speranțe deșarte.

Deoarece vinovatul trebuie să-și plătească datoria de suferință, agresivitatea devine  justificată sub forma pedepsei sau a răzbunării “meritate”. Practic mă răzbun pe tine pentru greșeala mea de a crede ceva neadevărat.

Sensul cu care folosesc cuvântul RESPONSABILITATE se referă la recunoașterea conștientă că propria suferință este cauzată de propriile așteptări nerealiste. 

Dacă eu sufăr, eu am crezut greșit.
Adevărul este altul.

Această recunoaștere a convingerilor greșite prin suferința, blocajul, slăbiciunea și conflictul pe care ele le crează – este începutul procesului de vindecare.

Practic mintea este “bolnavă” pentru că apără și se agață de convingeri false.

Mecanismele de apărare nu sunt “ale sinelui” ci ale așteptărilor de care sinele este atașat.

Atașamentul (anxios, evitativ) nu este “de partener”, ci de așteptările pe care le avem de la partener. 

Iar atașamentul “securizant” este flexibilitatea sau (rar) absența așteptărilor.

Deschiderea, lipsa așteptărilor, detașarea de convingeri trecute și flexibilitatea planurilor viitoare – este disponibilitatea de a cunoaște adevărul în prezent, înseamnă a avea o minte deschisă, relaxată și curioasă, și se exprimă prin respect pentru autoritatea experienței directe: “Nu știu, hai să vedem cum stau lucrurile în realitate.”

Însă atunci când sinele este identificat cu rolul de victimă/justițiar sau cu cel de vinovat/salvator – ca o consecință a atașamentului de convingeri false – iertarea presupusului vinovat devine singura cale de întoarcere la adevăr, de detașare de iluzii, de vindecare a minții, de restabilire a păcii, și de deschidere a inimii.